Calatoria

Aceasta este povestioara care mi-a câștigat șansa de a-mi crea propria ciocolată, la un concurs inițiat de Lumea Mare.


Ehe, să tot fie vreun veac de-atunci, dar un veac cu gust suav de unt de cacao.
Poate nu întâmplător, cea mai frumoasă vacanță a mea și-a desfăcut aripile în țara ciocolatei, Belgicuța, în vara ce făcea trecerea de la liceu la universitate.
Pentru întâia oară plecam de-acasa singură, curioasă, dar timidă. Plecam spre un tărâm unde nu cunoșteam pe nimeni. De fapt, eu cunoșteam pe cineva, că la el ma duceam… Urma să-mi petrec vacanța de vară la JF, prietenul meu de corespondență, pescuit cu câțiva ani în urmă din caseta cu adrese de copii din Revista Pif.
Vacanța vieții mele a început la scurt timp după ce avionul ce mă purta a aterizat la Bruxelles. Sunt așteptată de doua ființe magice, mamă si fiu, și purtată preț de vreo oră pe o autostradă cum numai 

în serialul Dallas mai văzusem.
Vraja și-a făcut efectul total când am ajuns acasă la ei, în Waterloo, unde în ușă am fost întâmpinata de Magicianul Batran, cu un pahar cu o guriță de Murfatlar. Din casă se auzea Gheorghe Zamfir. Oameni care nu văzuseră decât o poză cu mine și care știau doar că sunt româncă…
Vacanța perfectă va începe întotdeauna pentru mine cu “o gurița de Murfatlar si o urechiușa de Zamfir”.

Vedeți, boieri dumneavoastră

Dregător (deregător, diregător) este un termen care desemna în evul mediu în Moldova şi Muntenia pe boierii aflaţi în serviciul feudal la curtea domnului şi participanţi la sfatul domnesc. Cu vremea, aceşti boieri au căpătat în aparatul de conducere al ţării atribuţii administrative, militare sau judecătoreşti. În cursul veacurilor, atribuţiile unor dregători au căpătat o importanţă mai mare, ale altora au scăzut în importanţă ori s-au schimbat. În documentele scrise în limba slavă dregătorii sunt numiţi praviteli, ureadnici etc., în cele înscrise în limba latină barones şi comites, iar în limba română dregătorilor mari li se spunea boieri, iar celor mici slugi domneşti. Înţelesul original al termenului este de „administrator”.
Sistemul dregătorilor s-a aşezat în Ţara Românească sub domnia lui Mircea cel Bătrân, iar în Moldova sub domnia lui Alexandru cel Bun. Cele două sisteme prezintă asemănări vizibile şi poartă amprenta organizării administrative a Imperiului Bizantin.
În general pot fi deosebite două tipuri de dregătorii: dregătorii publice, în care posesorul avea atribuții publice (administrative și judecătorești) și dregătorii de curte, în care posesorii prestau în primul rând activități admistrative și de protocol la curtea domnească.
Cum eu, doar în general vorbesc, mă gândesc să purced a-i înșirui și-apoi să-i iau la puricat:


1 Dregătorii publice
1.1 Banul
1.2 Vornicul
1.3 Logofătul
1.4 Vistierul
1.5 Spătarul
1.6 Pârcălabii
1.7 Armașul
1.8 Portarul
1.9 Hatmanul
2 Dregătorii de curte
2.1 Postelnicul
2.2 Medelnicerul
2.3 Paharnicul
2.4 Stolnicul
2.5 Clucerul
2.6 Pitarul
2.7 Sulgerul
2.8 Comisul
2.9 Șetrarul
2.10 Aga

Dregătorii publice

 

Banul

Principalul dregător în Țara Românească, conducea administrația din Oltenia, judecător cu dreptul de a pronunța sentința capitală în acest teritoriu supus jurisdicției sale. Termenul "ban", de origine persană, a intrat în limbile slave de sud și în maghiară prin intermediul avarilor. Conducătorul suprem al avarilor a fost hanul Baian (Bayan), nume despre care unii cercetători au presupus că se află la originea rangului de bani medievali

Vornicul

Inițial a fost conducătorul curții domnești; treptat a cumulat cele mai importante atribuții judecătorești în Țara Românească și Moldova. În Moldova au existat doi vornici, în perioada împărțirii țării între urmașii lui Alexandru cel Bun și permanent din secolul al XVI-lea.

Logofătul

Era conducătorul cancelariei domnești; supraveghea redactarea actelor domnști, punea sigiliul domnesc pe aceste acte. Treptat a devenit primul dregător în sfatul domnesc.

Vistierul

Se ocupa de administrația fiscală a țării, de evidența veniturlor și cheltuielilor, a contribuabililor și a scutiților.

Spătarul

Avea un rol mai important în Țara Românească în domeniul militar; conducea corpul de oaste călare, purta spada domnului la ceremonii.

Pârcălabii

Aveau atribuții administrative și judecătorești în teritoriul circumscris jurisdicției lor, adică a ținutului din jurul cetăților.

Armașul

Apare în documente în timpul lui Ștefan cel Mare și al lui Vlad Țepeș; avea sarcina îndeplinirii pedepselor decise de domn și de sfat.

Portarul

În Țara Românească se ocupa de hotărnicirea moșiilor, de primirea soliilor la curte. În Moldova soliile erau primite de ușar. Portarul de Suceava, care avea și atribuții militare, a fost chiar membru al Sfatului domnesc o perioadă în timpul lui Ștefan cel Mare.

Hatmanul

Apare în secolul al XVI-lea, ca substitut al portarului în Moldova. Principala atribuție era cea militară, pe care a preluat-o de la portari și pârcălabi. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, hatmanul a ocupat locul al patrulea în sfatul domnesc. Treptat a cumulat și atribuții fiscale.

 

Dregătorii de curte

 

Postelnicul

Era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul domnului chiar și nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a introduce la domnitor soliile și pe cei veniți în audiență. Era ultimul membru al sfatului domnesc. Numărul postelnicilor a crescut în secolul al XVI-lea.

Medelnicerul

Îi turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile. În secolul al XVI-lea marele medelnicer era membru al Sfatului domnesc.

Paharnicul

Se ocupa de aprovizionare și de ospețele domnești, în special cu vin. Gusta vinul înainte de a fi servit de domn, pentru a verifica dacă nu era otrăvit. Apare târziu în Sfatul domnesc. În Moldova se mai numea ceașnic sau cupar.

Stolnicul

Răspundea de masa voievodului și de servirea acestuia la ospețe, de aprovizionarea cu alimente.

Clucerul

Răspundea de magaziile și depozitele domnești. În Moldova exista și jitnicerul, care se ocupa de depozitele de grâne.

Pitarul

Pregătea pâinea pentru domn și pentru slujitorii sau ostașii cu rație zilnică de pâine. În secolul al XVII-lea a devenit mebru al sfatului.

Sulgerul

Se ocupa cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne.

Comisul

Avea grija grajdurilor și a cailor domnești.

Șetrarul

A apărut în secolul al XVI-lea și se ocupa de corturile armatei în timp de război; rolul său sporește în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când apare în sfat.

Aga

A apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea - era comandantul pedestrașilor, fiind subordonat spătarului în Țara Românească și hatmanului în Moldova.

La mijlocul secolului al XV-lea dregătorii au început să ocupe un rol mai important în Sfatul domnesc. La finele aceluiași secol, Sfatul domnesc a ajuns să fie format numai din dregători și foști dregători. Dregătorii nu aveau leafă, fiiind răsplătiți cu danii și scutiri de către domn, cu plata serviciilor prestate locuitorilor (judecăți, hotărnicii, strîngerea dărilor), cu daruri.


Surse:
Magazin Istoric - anul V, nr. 5 (50), mai 1971
Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
Wikipedia

Alo, Centrala

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit că undeva, înauntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era "Alo, Centrala" și nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l știe. "Alo, Centrala" putea să-ți spună numărul oricui și în plus, ora exactă. Experiența mea cu acest duh închis  într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era in vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!" , am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu.
Un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche: "Centrala ".
- " Mi-am rănit degetul... " - m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audiență.
- " Maămica ta nu este acasă? "- urmă întrebarea.
- " Nu este nimeni acasă în afară de mine... "- am bolborosit.
- "Îți curge sânge?" - m-a întrebat vocea..
- " Nu " - i-am răspuns. " M-am lovit cu ciocanul și acuma mă doare tare rău... "
- " Poți să deschizi răcitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.
- " Atunci ia de acolo o bucățică de gheață și ține-o lipită de degețel " - spuse vocea.
     După aceea am început să chem "Alo, Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia... M-a ajutat și la matematică... Ea mi-a spus ca veverița pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe și alune. A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" și i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat și a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniștească. Am întrebat-o, "De ce se intamplă ca păsările, care cantă atât de frumos și aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?" Cred că ea mi-a înțeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, "Wayne, ține minte întotdeauna, că mai sunt și alte lumi în care se poate cânta." Altă dată la telefon, "Alo, Centrala!" "Centrala. " - mi-a răspuns vocea cunoscută. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am întrebat-o. 
     Toate astea se întâmplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al țării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo, Centrala" rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuința nouă. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversații din copilarie m-a urmărit pretutindeni... Adesea, în momente de incertitudine și neputință, mi-am reamintit acea seninătate și sentiment de siguranță, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoar, de înțelegătoare și de bună la suflet trebuie să fi fost ea, "Alo, Centrala" , ca să-și piardă atâta timp cu un mic băiețel ca mine.
     După câțiva ani, am făcut iarăși drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orășelul nostru de baștină și am spus: "Alo, Centrala!" Miraculos, am auzit aceeași voce joasă și clară, pe care o cunoșteam atât de bine. " Centrala " Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: " Poți să-mi spui cum se scrie cuvantul fix? " ... O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns, " Cred că degețelul tău s-a vindecat până acum. " Am ras, " Deci tu ești, într-adevar " - i-am spus. " Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea. "
" Iar eu mă-ntreb, " - zise ea, " dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi... "
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. " Cu plăcere, " - mi-a spus ea. " Întreabă de Sally." M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la "Informații". Am întrebat de Sally.
" Sunteți un prieten? " - m-a întrebat.
" Da, un foarte vechi prieten... Wayne ... "
" Îmi pare rău să-ți spun asta, " - mi-a spus ea. " Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă. "
Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a zis, " Un minut, ai spus că te cheamă Wayne ? "
" Da. " - i-am raspuns.
" Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ți-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i că sunt și alte lumi în care se poate cânta. El va ști la ce mă refer "
I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce se referea Sally...

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.

Sursa: de pe net...

Scoici în sos de vin, miere și usturoi

Ingrediente:

1.5 kg midii
2 linguri ulei măsline
1 lingură bună de unt
1 lingură zdravănă cu miere
6 căței usturoi
100 ml vin alb sec (Sauvignon Blanc, Chablis, Chardonnay)
1/2 legăturică pătrunjel
1-2 linguri suc de lămâie
sare, piper

Mod de preparare:

Bijutierul era așezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului său magazin. O fetiță se apropie și-și lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albaștri ca cerul se luminară. Intră hotărâtă în magazin și arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.
-E pentru sora mea. Puteți să mi-l impachetați frumos pentru un cadou?
Patronul magazinului o fixaă din priviri pe micuța clientă și o întrebă:
-Câți bani ai?
Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetița puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise și o goli. Căzuseră câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici și niște figurine.
-Ajung?, intrebă ea cu màndrie. Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care-i ține locul și niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi e ziua ei și sunt sigură ca o voi face foarte fericită cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeași culoare ca ochii ei.

Omul se duse în spate și reveni cu o hârtie de împachetat nemaipomenit de frumoasă, roșie cu auriu, cu care împachetă cu grijă cutia.
-Ia-o, spuse el fetiței, și du-o cu grijă.
Fetița plecă foarte mandră, ținând pachetul ca pe un trofeu. O oră după aceea, în magazin intră o fată frumoasă cu părul de culoarea mierii și cu niște ochi albaștri minunați. Puse cu hotărâre pe tejghea pachetul pe care bijutierul îl făcuse cu atâta grijă și spuse:
-Colierul acesta a fost cumpărat de aici?
-Da, domnișoara.
-Și cât a costat?
-Prețurile praticate în acest magazin sunt confidențiale: nu privesc decât pe client și pe mine.
-Dar sora mea avea doar câțiva bănuți. N-ar fi putut cumpăra niciodată un colier ca acesta!
Bijutierul luă cutia cu prețiosul ei conținut, o închise, refăcu cu grijă ambalajul cadoului și-l înapoie fetei.
-Sora dumneavoastră a plătit. A plătit prețul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva: a dat tot ceea ce avea.
Un produs Blogger.

Adauga blog - adauga articole
Backlink Gratis
Web-Links.ro
Checkpagerank.net
Bloguri, Bloggeri si Cititori