Prăjitură cu vișine



Ingrediente:
  • 6 ouă
  • 200 g zahăr
  • 200 g făină
  • 100 ml ulei
  • 50 ml apă
  • 2 plicuri zahăr vanilat
  • 1 kg vișine
  • 1 plic praf de copt stins cu oțet
  • 300 ml frișcă lichidă
  • 1 plic glazură ciocolată albă
Mod de preparare:

Închid ochii…
Stau plictisită pe treptele magazinului de artizanat din urbe. Lume vine, lume trece. Câte-o doamnă pășește pe lângă mine și mă mângâie ușor pe cap. Sunt un copil doar, am 9 ani.
Privind în lungul străzii, o zăresc parcă pe Vișina. Da, ea e! Frumoasa mea prietenă, de-o grație nefirească. Ea știe c-o aștept, de vreo trei zile chiar, și-i cu trei ani mai mare.

Sar în picioare și-i ies în întâmpinare. De mână o prind și ne-așezăm amândouă pe trepte. Fără să-i spun nimic, îi arăt o carte. Copila prinde cartea și ochișorii-i sunt năpădiți de lacrimi. Își ridică una dintre fustele ei plisate multicolore și își luminează privirea de povara picăturilor ce nu voiau parcă să plece. E prima ei zi de școală, iar emoțiile nu ne dau pace! Întâiul ei Abecedar!

Închid iar ochii și privesc  fetița cu bănuți în codițe și miros dulceag de prăjitură. Tainică făptură.

Zi-mi ce-ai colecționat

De ce oare ne fascinează vechiul?! Acum când nu mai suntem copii, VECHIUL are ceva aparte, dar când eram copii?!

În copilărie am colecționat fel de fel: surprize de la gume pe categorii, ambalaje de ciocolată, timbre, diafilme, cărți poștale cu actori, creioane cu radieră, ascuțitori, șervețele de masă, cutii de chibrituri.

Alți copii colecționau mașinuțe, avioane, soldăței, autografe, cărți poștale, mărțișoare, săpunuri, brelocuri și cine mai știe ce.

Copilul meu colecționează mașinuțe, roci, biluțe colorate de cauciuc, monede, clopoței, magneți de frigider și șopârle (dar n-are niciuna).

Toată viața am strâns diverse chestii. Cu ce scop?! Nu știu încă, însă toți colecționăm AMINTIRI. Nu se poate să nu ai într-un colțișor al casei, bine ascunsă de ochii indiscreți ai musafirilor, o cutie cu obiecte care iți amintesc de trecut, de ceva, de cineva. Ia vezi ce mai găsești prin acea cutiuță...
Știi, CUTIUȚA CU AMINTIRI aproape totdeauna se află în inima noastră, în sufletul nostru.

Zi-mi ce-ai colecționat în copilarie, ca să-ți zic ce vârstă ai!

Ora 12

De-o șchioapă eram când am avut singura tentativă de a fugi de-acasă. Mi-am făcut bagajul, o pungă de-un leu îndesată cu jucării și am pornit spre nicăieri. Eram hotărâtă să nu mă abat din drum și să nu cedez rugăminților înlăcrimate ale întregii urbe să n-o părăsesc. Ș-am mers eu ce-am mers până am ajuns la "cutisărie" ( a se citi, vă rog, cofetărie). Acolo s-a întâmplat neprevăzutul. Cine știe unde aș fi ajuns azi, globe-trotter precoce, dacă nu ar fi sărit o "Ora 12" pe mine?! Exact la timp cât să-mi schimbe planurile.

Nea Gogu

Încalc bunele maniere și sar peste prezentari, dar va să vie și vremea lor...

Mamalor plânge. Plânge-ncet. Ea trebuie să-i spună micuțului ei fiu, că Gogu-i dus de-acasă. Nu-i drept! E-a treia oară luna asta!

Întâi s-a dus Luna, dar ea-i în sat cu dorul. Luna, hazliul labrador, era un fel de soră pentru copil. El nu-i era stăpân, i-era un fel de frate. Pesemne oachesa a picat cu tronc cuiva, da-i-ar Dumnezeu sănătate!

Apoi, s-a dus și Fredi, iar el s-a dus de tot. Chipeșul maidanez apărut pe lume sub ochii noștri și-a găsit rapid culcuș in inima micuțului baiat.

A plâns mult după ei și plânge încă seara la culcare. Visează întruna... c-a visat.
Îi este dor de câinii lui, dar s-alina cu Nea Gogu, perușul albăstrui. Nu-i partener de joacă, așa cum era Luna, nici luptător destoinic, așa cum era Fredi, dar era Gogu lui, ultimul de-a rămas.
Acum s-a dus și Gogu! Cum să-i spun asta lui?!

Mamalor plânge. Plânge-ncet.

Român în lume II


Românii sunt ușor de reperat în lumea largă, uneori din motive lesne de înțeles.

V-am povestit deja de prima mea călătorie cu avionul și de doamna ce și-a pus băutura-n decolteu. Aia de-njura ca toți dracii...
M-am gândit acum să vă înșirui încă două mărgărite pe sforicica propriilor mele experiențe.

... Verona, la casa Julietei. Prăpădenie de lume în curtea interioară, dobitoci de profesie, ca și mine. Întrucât schepsisul era să te pozezi, unde altundeva decât în balcon, încep să mă buric printre umani, plătesc și mă așez la coadă. Eram cu nevastul meu, dar pe el l-am lăsat pradă gloatei, ca să mă aștepte când oi ieși la balcon și să-mi pozeze mecluța. Stau eu la coadă, stă și Florin afară, eu leșinată de emoție, el leșinat de draci! Sunt la doar un pas de balcon, inima mi-e cât un purice și, în sfârșit, condurul îmi pășește pe balcon. Jos, potop de căpățâni cu aparate-n loc de ochi. Ia-l pe Florin de unde nu-i! Disperată că am facut traseul degeaba și diafana-mi făptură nu va fi imortalizată, mai preget o clipă înainte de a coborî. Am scurtat această clipă întrucât în spatele meu aud în dulcele grai românesc: "hai, fă, Julieto, o dată, fi-ți-ar mă-ta a dracu'!"

Al doilea mărgărit de azi ar fi la Geneva. Stăm frumos la o terasă, asta doar ca să-mi trag sufletul după ce-am cotonogit o cucoană, smulgându-i ultima șapcă de băiețel din mână, la un bine-cunoscut magazin. De la distanță văd cum mă privește în ochi o țigancă și cum își croiește loc prin mulțime nescăpându-mă din priviri. Vine mâncând pământul și într-o clipă este lângă mine cu o mâna întinsă: "S'il vous plaît, mânca-ți-aș pi...da ta!"
Pam-pam!

Român în lume

Mă uit încântată la toți oamenii din jurul meu și la bagajele lor frumoase. Până acum puțin peste două luni, nu mai văzusem un aeroport, excluzând, evident, cărțile poștale cu fațada exterioară a Aeroportului Otopeni. Se face îmbarcarea și ajung în avion. Cu nemarginită părere de rău părăsesc Bruxelles.

Am locul de lângă culoar. Aș fi preferat unul la fereastră, dar ghișetista de pe Zaventem mi-a spus că, din păcate, pe ultimul tocmai l-a dat. Geanta e sus, în compartimentul de deasupra scaunelor. Ascult bâzâitul aerului condiționat și mă uit la speteaza scaunului din față. Peste câteva ore voi fi în București. Nu mi-am văzut familia de două luni și ceva.

- Excusez-moi, mademoiselle, aud lângă mine. O damă îmi face semn că vrea să se așeze. Are locul de la fereastră, norocoasa. E îmbrăcată într-un tricou negru, cu decolteu la spate, și un fel de brâu de paiete aurii, lucind metalic și oriental, lat de două palme. Încerc inutil să identific parfumul dulceag cu care îmi sensibilizează nările.

Decolă fără probleme. Ecranul din față mă informează că avionul a ajuns la cele zece mii de metri ai plafonului de zbor și că mai avem două ore și cinci minute până la destinație. Motoarele zumzăie monoton, iar avionul se înclină ușor spre dreapta. Biing! Semnalul luminos din tavan dispare, iar lumea începe să își desfacă centurile de siguranță.
Vecina de călătorie se uită plictisită pe geam. O stewardesa fleșcăită și cu figură de piatră împinge pe culoar căruciorul cu băuturi: o cafeluță, un suc? Știam că nu-i cu bani, dar mă temeam să abuzez și să cer două produse, așa că am renunțat la sucul meu în favoarea unei sticluțe mici de Murfatlar pe care am pitit-o in geantă, pentru tata.

- Dumneavoastră? o întreabă stewardesa pe dama de lângă mine, care se uita la ea întrebător. După o mică pauză, stewardesa repetă în franceză:

- Voulez-vous boire quelquechose?

- Oui. Une Coca s'il vous plait, mais bien fraiche, răspunde dama, cu un ton monoton, ca de moștenitoare a imperiului Hilton.

Pffssss... Lichidul roșiatic ajunge în paharul asezat pe masuța rabatabila. Cucoana bea o înghițitură.

- Qu'est-ce qu'il fait chaud ici, oftează dama, și începe să-și facă vânt cu Ghidul Companiei Tarom, ediția de vară, găsit în buzunarul de pe spătarul scaunului.

Din păcate, fatalitatea n-o lasă să se răcorească prea multa vreme. Marginea ghidului atinge paharul de plastic care își împrăștie conținutul lipicios pe superbul brâu auriu al bluzei cucoanei. Onorabila doamna privestă câteva secunde dezastrul, vânătă la față. Aruncă ghidul pe jos, după care răcnește:

- F***-i! Băga-mi-aș p*** în p***a și morții mă-sii!!

Halucinant!

Niciodată nu am știut Plugușorul, iar la Sorcova mea, ordinea versurilor este pur întâmplătoare. Eu cred că am o problemă cu memorarea poeziilor în general, dar asta nu mă împiedică să-mi amintesc câte grozăvii se petreceau în fața blocului meu. Mărturisesc că eu încă mă joc ascunselea, ca la carte. E drept că ultima oară când m-am ascuns și am atins perfecțiunea, am fost absolut ciuruită de țânțari. Niciun efort nu este prea mare pentru a desăvârșii arta ascunderii într-un loc în care niciun om întreg la minte nu și-ar putea inchipui că eu pot să încap.

Tocmai mi-a mai venit o idee de loc de ascunzătoare. În seara asta te provoc la ascunselea. Te bagi?!

Hoți de fața blocului

Cu nostalgia copilărie mele, a jocurilor de "fața blocului", mă întreb din ce în ce mai des spre ce se îndreaptă copilăria fiului meu. Din păcate, timpul curge și adevărul nu-l voi afla probabil niciodată. Mă gândesc dacă "Flori, fete, filme…" era mai interesant și mai educativ decât BurnBuddy. Încep să cred că nu. Singurul inconvenient ar fi faptul că nu petrece prea mult timp în aer liber, că joaca pe-afară îl plictisește repede, ori dictonul “minte sănătoasă, în corp sanatos” începe să zăngănească din ce în ce mai des în mintea mea.

Trăim vremuri diferite și e aproape imposibil de cuantificat dacă e mai bine sau mai rău.
Probabil, acum 1000 de ani, când erau cavaleri, nu se jucau nici atunci "Flori, fete, filme sau baieți" in fața castelului. Aveau trupuri puternice, să poată ține o armură pe ei, știau să călărească, să mânuiască sabia, arcul și sulița. Femeile spălau cu mâna la râu. Este o evoluție, iar omul va fi într-o continuă schimbare cu care încearcă să se adapteze. Acum dacă pui armura pe 90% dintre barbați, li s-ar frânge oasele. Au sprâncenele pensate și își fac unghiile la manichiuristă. Femeile? Ar mai fi vreuna în stare să ia lenjeria de pat și să o spele pe piatră la râu?! Nu pledez pentru “bine” sau “rau” – este o evoluție din care nu ne putem opri. Este o constatare. Un copil care va sta afară și se va juca doar șotronul, de exemplu, în era informațională, nu va mai fi capabil să se adapteze la 30-40 de ani, când toți prietenii lui vor fi "cyborgi". Știrile de iarnă abundă în accidente la schi și nu numai, în care copii și adolescenți se pulverizează căzând. Sute, mii, miliarde și catraliarde de picioare sau mâini rupte. Nu vă întrebați de ce? Poate chiar statul în fund la computador are o parte din vină. Laptele nu mai e lapte, mărul nu mai e măr, aerul nu mai e aer, soarele nu mai e soare.

Nu știu dacă e bine, probabil e rău – dar este o realitate. Toată lumea se gândește “o să vină și vremea când să învețe cu calculatorul” – dar în ziua de azi, 5 ani pierduți sunt greu de recuperat. Probabil lecțiile vor fi calculator, temele calculator, ziarele și cărțile calculator – totul. Noi, societatea, părinții, lumea în general – le-am furat “fața blocului”. Păi ce, poate să decidă un copil de 8 ani cum să fie lumea? Are el bani să-și cumpere calculator? Ei sunt formați de “noi”. Noi avansăm, noi nu stăm să ne odihnim, noi nu ne oprim din alergare, noi le cumpărăm calculator, noi postăm pe Facebook și Instagram.
Ei!? Doar ne imită.

Pe vremuri, fiecare avea libertatea lui, libertate care acum mi se pare îngrădită de modul în care s-au schimbat lucrurile. Eram copchil, aveam de făcut lecții după care, TREABA MEA, dar să nu vin cu capul spart să plâng la maică-mea. Oho, am venit, de câteva ori chiar, dar n-a mai leșinat nimeni de spaimă că mă fură țiganii. Libertatea copilului o îngrădește părintele, nu societatea. Panica ta, modul în care înțelegi tu “societatea” din ce vezi la televizor e problema, nu societatea. Am ajuns niște părinți speriați de bombe.

Mediul de normalitate în care mi-am trăit copilaria se datorează în primul rând părinților mei, care au fost protectori, și care, fără să vrea, ferindu-mă de orice mediu nociv, nu m-au pregătit pentru ce avea să mă aștepte. Acum, nu sunt ei vinovați pentru eșecurile mele, pe cât sunt de îndatorată eu lor pentru reușitele mele. Din păcate, eu nu mă pot adapta la o astfel de societate, cea în care trăiesc până la urmă. Nu vreau, refuz cu obstinație. Eu vreau să perpetuez normalitatea mea, chiar de-ar fi să mă pun de-a curmezișul. Aveți ceva împotrivă?!

În copilărie

În copilărie se leagă adevăratele prietenii, cele fără urmă de îndoială în privința vreunui interes meschin. Voi aveți vreun prieten de-atunci? Oare eu am?! Dar mă întreb și dacă la rându-mi sunt considerată a fi prietena cuiva de pe-atunci.

Raducu, un băiat subțirel, ușor timid, mai mult blând, decât năzdrăvan. Iubit prieten de joacă. Drumurile ni s-au separat la prea scurtă vreme după ce ne-am conștientizat prezența, dar peste ani, bucuria regăsirii m-a făcut să simt că pot să-i spun totul despre mine… La el acasă am mâncat pentru ïntâia oară înviața mea ciulama de pui, cea mai bună ciulama. Ciulamaua perfectă.

Eliza, frumoasă fată cu păr bălai și ochi senini. Am iubit-o din prima clipă în care am cunoscut-o. Sinceră să fiu, nu pot localiza în timp momentul primei întâlniri în fața blocului, dar mă leagă de ea nenumarate amintiri nebunatice. Și-mi aduc aminte de Pepsi pe care mi-l oferea cu atâta generozitate bunica ei. Mamaie.

Alina, dragă copilă cuminte și silitoare. Model de ambiție, de învățătură și stăruință. Un copil roșcat, frumos foc. Pe ea mi-o aduc aminte cel mai de timpuriu… La ea acasă mă aciuiam să colorăm frumos, atunci când se întrerupea lumina și ai mei nu erau acasă. Coloram la lumina lumânării. Întâmplător sau nu, mama ei mi-a deschis ochii, indirect, evident, pe dragostea vieții mele. Nu, nu este vorba de vreun băiat/bărbat aici. E ceva mult mai serios.

Simona, harnicuță și blândă, serioasă și sensibilă. Simona este un giuvaier. Un giuvaier cu o impresionantă colecție de păpuși pe care încă le admir cu ochii minții.

Manuela, dracu’ gol! O iubesc pe Manuela! Am fost colege de bancă, deci ne-am cunoscut mai târziu nițel. De ea mă leagă o amintire puternică, târzie… citeam împreuna Rascoala și nu știu cum naiba, cartea se deschidea de fiecare dată la aceeași pagină. Hotărât lucru, romanul acela nu avea decât o pagină. Acea pagină!

Prieteni din liceu… O, da! La 15 de ani, “pentru că gândim profund și prost” ( Jules Renard), ajungem să iubim la întâmplare. Ei, cam pe-atunci a început prima mea iubire, C. Copil curat, om bun. De el mă leagă niște amintiri absolut nepotrivite pentru acea vârstă!!! La vârsta aia nu se face așa ceva. Eu nu cred că vreo mamă din lume și-ar îndemna copila să facă așa ceva cu un baiat, în intimitate”.

Făceam concurs de “capitalele statelor lumii”. Ha, ha, ha!

Negustorul de Timp

Moș Cruceanu trebuie să fi fost un Negustor tainic de timp. Niciodată nu m-aș fi gândit că simplul lui nume îmi poate reflecta pe partea interioară a ochelarilor imaginea magică a unui Înger cu gust de alviță. Moș Cruceanu era vânzător ambulant de Amintiri și am convingerea că el încă face asta.

Moș Cruceanu făcea afaceri mărunte, dar curate În Adjudul anilor ‘80-’90. Înghețată de vanilie Și cacao, În cornete din vafă, 1 leu cel mic și 3 lei cel mare. Spre sfârșitul epocii făcea chiar cu aromă de ness.

Făcea moșul și alviță cu o stafidă În mijloc, făcea și acadele în formă de ardei iute pe băț de chibrit, făcea și bomboane din acadele lungi tăiate bucățele, ambalate în pungulițe de nailon.
Mai țineți minte tararișca lui cu minunății?! Un gând nu-mi dă pace. Nemaiîntâlnind nicăieri o astfel de tonetă de înghețată, mă întreb dacă nu cumva era făcută de el însuși. Nu-mi aduc aminte dacă avea pedale sau o plimba împinsă.

Ce delicioasă mai era înghețata la cornet, cornet pe care mult timp eu îl aruncam crezând că era din carton și mă străduiam să-mi strecor limba în interior după ea! Îmi intra înghețata până-n creieri, dar papilele-mi-atingeau Nirvana. Cel mai dor însă, mi-e de ciubucul în formă de ardei iute, roșu sau verde.
Mai știți că moșul nu avea o lingură specială pentru a desprinde înghețata în cupe, ci o spatulă pe care o “ștergea” tacticos de marginea cornetului?!

Lui Moș Cruceanu îi mulțumesc pentru zâmbetul lui șugubăț pe care mi-l aduc aminte dacă închid ochii, pupa-i-aș eu obrajii lui bucălați.

Eroii nu au prea multa răbdare...

... Unii mor. Alții rămân o amintire și foarte puțini mai aleargă prin mintea noastră precum țânțarii seara la bec. Unii se transformă, alții pleacă și pleacă așa, fără să lase un cuvânt, fără un preaviz, se evaporă pur și simplu. Nu primești nimic la schimb și nici măcar nu te anunță că ai crescut. Când pleacă sau mor, când dispar, uneori toți deodată, nu dispar ei, Eroii, ci NOI. Noi murim fără să ne dăm seama pentru că ne plictisim de joacă și nu mai vrem să fim eroi. Poate că obosim; la urma urmelor, e tare greu să fii erou. Acești titani ai copilăriei, acești magnifici actori de fața blocului, dispar de cele mai multe ori iarna. De ce?! Pentru că atunci află ei că Moș Crăciun nu există!


Maria/Mirabela. Un basm muzical, un fel de “Fata moșului si fata babei”. Oache, Scăpărici și Omide, personajele animate ale filmului erau adorabile. Pline de viață, de culoare și de cântec, fiecare întruchipa câte o forță animatoare a vieții: apa, focul și aerul. Când eram micuță, mă jucam cu Alina C. de-a Maria Mirabela. Vă las pe voi să ghiciți cine era Maria și cine era Mirabela.


Cireșarii. Ăștia tot timpul plecau în expediții științifice, cartografiau, umblau toată ziulica pe munți și descopereau nu știu ce castele tainice… Toate astea mi-au creat o aversiune față de copiii din orașele mari. Aveam impresia că aia sunt privilegiați, că ei sunt prea-deștepți, că profesorii lor sunt genii cu suflete de copil. Mă enervează Cireșarii de mor! Am zis!


Cei 2 micuți detectivi și membri ai unei echipe care fac o serie de descoperiri în laboratorul lor de cercetări cosmice, numit "Racheta albă" . Cartea este însa mult mai comica și cu amănunte tehnice și științifice „schilodite” de film.


Superman. Întotdeauna l-am considerat exagerat, băbălău și ușor efeminat, în ciuda corpului său atletic. Îmi plăcea însă la nebunie de tatăl său, Jor-El, cel ce apărea împreună cu mama sa, la începutul filmului. Era vorba despre Marlon Brando. N-aveam gusturi proaste, nu?!


Jackie Chan (Cichicean) Doamne, nu mi se mai vindecau genunchii de scheme à la Jackie Chan; toate tufele de trandafiri din fața fostei Maternități din Adjud pot depune mărturie în acest sens. Aveam un cățel de pluș alb (Cârlionț din Extemporal la Dirigenție, dacă vi-l amintiți) care cădea adesea victimă "furiei" mele. Uita uneori cine-i șeful în casa asta.


Piedone. Zis și Buldozerul, era unul dintre personajele mele preferate. Era mare și puternic, drept, dar comic. Mă distram teribil când îi bătea pe nătărăi și ticăloși. Comisarul fără armă a făcut deliciul generației mele.


Robinson Crusoe. Biet naufragiat pe o insulă nelocuită din Pacific. Isprăvi pline de farmec, dar aducătoare de paranoia în mintea mea. El m-a făcut să țin un jurnal zilnic că “cine știe ce naiba se întamplă”. Știați că pe acea insula crește cel mai rar copac din lume, Dendroseris neriifolia, specie din care se mai păstrează un singur exemplar?!


Arabela. Arabela asta, nu era nici prea frumoasă și nici prea isteață, dar a avut noroc. A avut norocul să dețină un inel magic, la care am visat toată viața mea și încă mai visez. Era un inel cu care puteai călători în timp și spațiu în doar o clipită. Un soi de Engage a lui Jean-Luc Picard, de modă veche, deh, princiar, dar la fel de eficient. Mi-aș dori, doar dacă s-ar putea și nu deranjez, și o valiză zburătoare și o mantie misterioasă și un glob de cristal atoateștiutor.


Rahan, ultimul supraviețuitor al tribului său de prin neolitic, mă fascina pentru că-l găseam foarte frumos și curat, mai ales. Știu că mă întrebam cu ce naiba și-o spăla ăsta pletele de le are așa strălucitoare. Și-mi mai aduc aminte că era foarte musculos și că avea un colț de fiară la gât.


Pistruiatul. Pistruiatul, un puști plăpând și dezinvolt, plin de curaj. Ăsta chiar mi-a marcat copilăria de vreme ce 25 de ani mai târziu, revăzând serialul, îmi aduceam încă aminte replici complete. Știu că mi se cășunase la un moment dat pe câinele bunicii mele, pe care intamplator îl chema Calu și încercam să-l dresez să sară gardurile la comanda mea. Trebuie să mă credeți pe cuvânt, dar chiar am reușit o dată să-l conving. O dată. Personajul care a inspirat scenariul a fost eroul unor benzi desenate din revista "Cutezătorii".


Voi ce eroi aveați în copilărie?

Codrul, frate cu românul sau Copii-Eroi

Zi urâtă, ploioasă, undeva pe Valea Bicazului. De mult visam să devin și eu pionier, dovada că m-am făcut mare și am intrat în rândul lumii. O clasă cu un an mai mare decât noi ne-a luat sub aripa ocrotitoare și a început pregătirile pentru a ne face și pe noi, încă Șoimi ai Patriei, Pionieri. Eram de-acum în clasa a doua. Bătrâni..  
Am făcut înainte de festivitatea de pionierizare o escală la Stejarul din Borzești. Știți povestea lui Mitruț?! Bietul copil, cel ce se juca cu prietenii săi răzeși și a fost surprins în stejar de către tătarii invadatori. Cel ce a fost spânzurat în joacă de către Ștefăniță și pentru că era pui de parte combatantă, a fost străpuns de săgeata hanului. 
Un an mai târziu, excursie organizată de școala, Mărăști-Mărășești-Oituz. Ați auzit de Măriuca din Haret?! Altă nefericită făptură, ucisă de germani de astă dată pentru că nu găsise altceva mai bun de făcut, decât să se suie în copaci și să transmită armatei române informații cu privire la amplasarea trupelor fasciste. Ați mai pomenit așa ceva?! Straniu este că această povestire, presupunând că este adevarată, ar fi trebuit să onoreze armata română și să aducă prinos de recunoștință civililor patrioți, chiar copii fiind. Ați văzut monumentul dedicat Măriucăi? Este un bust al fetei în curtea școlii din Haret. Uitându-mă la ea, la bustul ei, cu mare atenție la bustul ei, observ că Măriuca nu mai era de ceva vreme un copil. Se naște în mintea mea îndoiala. Ce caută Măriuca la război?!

“Pe aici nu se trece!” Încercați pe la Jimbolia!….Scris cu vopsea sub legendara expresie. Am aflat cine a scris mizeria asta, dar nu spui.

Mulțumiri lucrătorilor poștali

Demult, demult, pe vremea când nu existau fan-cluburi, când nici nu putea fi vorba de internet și când PC era doar un vis, o fetiță iubea în secret un bărbat. Secretul era doar față de acest bărbat. O zi din vacanța de vară, cald, cald, foarte cald. “Ia la zmeuraaaa, zmeurica bunăăă…!” sfâșie amorțeala dintre blocuri. Fetița îndrăgostită tresare și dă drumul la televizor, așa, într-o doară. Era MIRA și se difuza în scopul reglării televizoarelor, muzică. Muzică străină chiar. “Paroles, paroles” se aude încetișor și fetița scoate un suspin. Ușor, parcă să nu dărâme ceva nevăzut prin casă, fetița scoate o coală de hârtie, își ia stiloul și începe să scrie. Prima ei scrisoare de amor. S-a hotărât să-și divulge secretul. Cui?! Chiar LUI, mult iubitului ei frumos. Scrie, scrie, se răzgândește, scrie iar…, pune scrisorica într-un plic și o pornește spre Poștă. Deh, pentru scrisori externe trebuie timbru special. Destinatar: Alain Delon, France. Asta e tot ceea ce știa fetița și așa a scris. O ajunge, bine, nu, tot bine. Fetița voia doar să-și încerce norocul și dacă-i vorba de noroc, asta ar trebui să fie suficient. Întorcându-se spre casă, îndoiala ia loc speranței din suflețelul fetei. Doar n-o fi ăsta singurul Alain Delon din Franța! Și chiar dac-ar fi, nu are și el o adresă, un cod poștal?! Ei, asta e de-acum! Scrisoarea și-a început drumul și în cel mai rău caz, se va întoarce de unde a plecat cu “adresă incompletă”. Zilnic, săptămâni în șir, fetița verifica cutia poștală cu înfrigurare, apoi din ce în ce mai rar. După un timp a renunțat. Ar fi fost chiar culmea! Într-o zi găsește pe masuța de telefon un plic ce-i era adresat. Avea cel mai frumos timbru postal pe care-l văzuse ea în viața ei. Expeditorul era Alain Delon, France.

Îl știți pe Ali Mohamed Bengali Țigana!?

Dacă da, pot spune că și acest fapt v-a “îmbogățit”, dacă nu, nici măcar nu știți ce-ați pierdut. Mai sus numitul este Dani Bengalici, vecinul meu de la parter din blocul din față. Un baiat dulce cu o poveste amară. Ca vârstă este cu doar un an mai mare decât mine, deci adolescent (ha, ha, ha!). Copil din flori, nedorit de o mamă la rându-i părăsită în copilarie. Mama lui Dani, cucoană de Focșani de-acum, l-a dat spre adopție propriei mame adoptive, doamna Bengalici. Doamna Bengalici, odată ospătăriță la București, măritată cu Moșu’, cel mai interesant țigan pe care l-am văzut vreodată de-aproape. Moșu’ lucrase cândva mecanic la CFR, deci nu un oarecare. La pensie fiind, stătea cât era ziulica de lungă în fața blocului pe un scăunel, până într-o zi când a constatat că fundul nu-i mai încape pe scăunel și a pus mâna de-a făcut o bancă. O bancă frumoasă, cu scânduri late drept șezut, lăcuite, ca lumea! Moșu’, deși era un munte de om, cu niște mustăți lungi și arcuite înspre obraji, a fost destul de suferind în ultima parte a vieții. I s-a tras, cică, de la o dușcă de benzină pe care ar fi luat-o crezând că-i sticla cu apă. Zice lumea, dar ce știu eu?! Ei, doamna Bengalici, l-a iubit pe Dani ăsta, nepotul ei-fiu, cum ar veni, ca pe ochii din cap. Până a trecut dincolo, Dani a fost îngrijit și educat așa cum s-a priceput bătrâna mai bine. Madam își completa veniturile din comerțul cu borș și cel cu semințe. Bună afacere, interesant miros în casa lor. La vremea aia am inventat eu prima firmă-căpușa sau taxa de protecție. Copiii care veneau să cumpere borș (5 lei sticla de 1 litru, aia de lapte cu gâtul larg), trebuia să-mi “plătească” un cornet de semințe de floarea-soarelui de 1 leu. Așa, doar ca să fie treaba bună. Ei, timpul a trecut, bătrânul a murit, bătrâna l-a urmat și ea. Deschid o paranteză, întrucât mi se pare interesant de remarcat, bătrâna a fost inmormântată îmbrăcată în mireasă, ea nefiind cununată cu moșu’ în biserică. Dani a rămas singurel în apartamentul de 2 camere de la parter. Vecini cu dare de mână și inimoși, au încercat să-l ajute, ba cu una, ba cu alta. Dani, a făcut ce-a făcut și a reușit o afacere avantajoasă pentru el. A făcut schimb de locuință. A cedat apartamentul de 2 camere (surplus de spațiu locativ) pentru o garsonieră plus o diferență de bani. Și-a tras gagică, pe tanti Lenuța, femeie de serviciu la gradiniță, s-a mutat la ea, deci iarăsi a avut surplus de spațiu locativ. A vândut garsoniera și și-a luat un casetofon. La beție, pentru că începuse să deranjeze vecinii cu Frații Pește, Azur si Naste din Berceni, a vândut casetofonul și și-a luat o geacă de piele. Geaca a uitat-o într-o speluncă. Bun afacerist Dani ăsta! Chiar, ce-o mai face Dani?! Auziți, pentru cei care ați mâncat semințe de la madam Bengalici, să știți că scuipa în ele.

Cum m-am lăsat eu de furat

Pe 6 august, de fiecare dată, la Adjud este bâlci.
Pe vremuri era bâlci adevarăt, cu kitsch-uri autentice, nu ca acum. Copiii așteptau tot anul acest mega-eveniment sau poate doar eu. Habar n-am! Cert este că atunci când micii comercianți își înșirau tarabele de-a lungul, de-o parte și de alta a străzii ce ducea spre oborul de animale, eu eram prin preajmă semnând condica zilnic, de câteva ori pe zi chiar. Părinții mei sunt niște făpturi minunate. Întotdeauna mi-au dat câțiva bănuți de buzunar fără să mă întrebe vreodată ce fac cu ei. Eu când ceream bănuți de bâlci, îmi dădeau și gata. Cred că aia era cea mai costisitoare perioadă din an pentru ei în ceea ce privește “necesitățile” mele personale. Ei, și uite așa, zilnic mă dădeam în tiribombe, în bărcuțe, în lanțuri, îmi cumpăram vată de zahar pe băț, suc și Dumnezeu mai știe ce. Am tras și la tir de vreo câteva ori si am venit acasa cu un cârlig de rufe și cu o sticlă de Nucet (ceva bautură spirtoasă pe bază de nuci). Recunosc că am întâmpinat ceva dificultăți în a ajunge cu acea sticlă acasă, dar am avut grijă de ea, n-am vândut-o așa cum mi-au cerut vreo câțiva maimuțoi din bâlci. Era foarte prețioasă pentru mine, pentru familia mea, pentru întregul meu neam de la Decebal încoace. Motiv pentru care nici nu a fost desfăcută vreodată. La un moment dat, mi-am dat seama că mama începe să aibă ceva suspiciuni în ceea ce mă privește. Îmi părea că se cam uită la degetele mele și nu prea înțelegeam de ce. Și-a luat inima în dinți și m-a întrebat de unde am eu atâtea inele. Stranie întrebare! Întotdeauna mi-a scos ochii că sunt prea băiețoasă, că nu mai pun și eu pe mine o fustă și dintr-o dată, îmi reproșa că port inele. Cu pietricele colorate, o minunăție de inele. Fiecare în parte era o adevarată operă de artă. Între 3 și 10 lei inelul. La un scurt calcul aritmetic, ieșeam pe minus. Adică nu aveam de unde obține atâția bani încât să-mi cumpăr eu inelele alea, cu pietre “prețioase”. M-a întrebat de unde am inelele. “De la bâlci.” Și de unde am avut bani. “De la tine, nu mai știi…?!”.

Părinții mei au vocație de părinți. Părinții mei nu m-au bătut, nu m-au amenințat, nici nu cred ca m-au mințit (prea des), dar de multe metehne am scăpat așa, printr-o simplă pocnitură din degete, datorită lor. Fiind sub tirul de întrebări al mamei, mi-am dat seama că eu furam acele inele de pe tarabe. Gândindu-mă mai bine, observ că dețineam deja o tehnică ce n-a dat greș niciodată. Știți cum m-am lecuit de furat?! “Dacă te-or prinde țiganii că îi furi, te vor bate ca pe hoții de cai!!!” Deși nici acum nu știu cum se bat hoții de cai, nu am mai furat în viața mea ceva.

Cum mi-am rupt prima pereche de blugi

Demult, acum câteva veacuri, tânjeam după reviste Neckermann. Mă durea sufletul când vedeam pe vreo măsuță de cafea una sau chiar mai multe astfel de reviste, la alții. Erau puse acolo ostentativ, n-am nicio îndoială. În primul rând, mă uitam la partea cu jucării. Apoi… la lenjerie intimă. Doamne, visam cu ochii deschiși!
În Adjud era un vaporean. Unul tinerel, dar urât și gras. Făcea bișniță cu tot felul de chestii: cafea, țigări, băuturi fine, aparate video, tricouri cu imprimeu cauciucat, dresuri, blugi… Am fost cu mama la el acasă să-mi ia și mie ceva. Știind că venim, parcă ascunsese de mine tot ce mi s-ar fi putut adresa. Am pus însă ochii pe o pereche de blugi, frumoși tare, dar cu vreo câteva numere mai mari. Mama mi i-a luat, gândind că mie nu-mi vin, dar că ar putea să-i vină fratelui meu. Ei, ghinion! Pentru Adi erau mici, pentru mine erau mari. Asa credeau ei! Mie îmi erau chiar buni: strânși în talie cu o curea și suflecați discret. În tot cazul, deși eram absolut ridicolă (privindu-mă cu ochii de acum), eram tare mândră de blugii mei și-mi tot căutam de lucru prin oraș, ca să mă vadă cât mai multă lume. Prima mea pereche de blugi adevarați. Revin la revistă… Într-o zi, împreună cu cea mai bună prietenă a mea, ne punem mintea la contribuție. Degeaba, printre neamurile noastre nu exista niciun “trădător” de patrie care să-și fi luat tălpășița din țară și de la care să fi putut face rost de REVISTĂ. Trebuia găsită totuși o soluție. Și am găsit-o.
Nu mai știu cum, am aflat că la CCH exista un depozit cu maculatură superioară. Eu zic că importau această maculatură, altfel eu nu-mi pot imagina ce nebun ar fi aruncat la gunoi astfel de reviste. Ne-am zis să încercăm acolo. Sinceră sa fiu, eu nici acum nu știu cum naiba se ajunge la CCH, dar atunci am ajuns foarte ușor. De la geamul camerei mele, peste blocuri se înălța în zare coșul de evacuare de la combinat. Așa am aflat direcția înspre care trebuia să plecam. Mânate de speranță, trecem liniile ferate, căscăm un timp ochii la vagoanele de marfă ce erau puse în mișcare de niște forțe nevăzute la cocoașă (copiii de cfr-iști știu ce zic), după care ne trezim în fața unui gard din prefabricate de beton. Pesemne că acolo se afla comoara. Mergem de-a lungul gardului și găsim o spărtură. Ne strecurăm și… în fața ochilor ni se întinde un covor și mai multe mormane de REVISTE. Toate din hârtie lucioasă și marea majoritate în limba germană. Ne-am pus pe răscolit, ne-am ales, ne-am pus deoparte. Am strâns un numar impresionant de REVISTE și eram aproape cu ochii în lacrimi de emoție când un răget ne tulbură visarea. Nu mai știu ce animal a scos acel raget, dar când am ridicat ochii, am vazut apropiindu-se in fuga o chestie bipeda ce flutura o bata deasupra capului. Am apucat sa culeg 2 reviste si am luat-o la sănătoasa, dar spiritul meu de aventurieră, m-a facut să-mi imaginez încă o dată că sunt Indiana Jones și când am zărit spărtura prin care ne strecuraserăm înăuntru, am sărit prin ea ca leul prin cercul de foc la circ. Cu saltul meu cred că am impresionat bestia urmăritoare, dar blugii mei au fost de altă părere. Păcat! Una bucată pereche de blugi, prima mea pereche de blugi, s-a împotrivit spărturii și s-a agățatat cu toată forța de o bucățică de fier-beton.
Așa am ajuns eu acasă cu aproape un crac aproape lipsă. Ulterior acestei drame care s-a consumat cu timpul, am înțeles că sacrificiul a meritat cu vârf și îndesat. Deși niciuna dintre cele două reviste pescuite în fugă nu era Neckermann, ci ambele Piff, au reprezentat un moment cu adevărat de cotitură în viața ce urma să-mi vie. Așa l-am cunoscut pe JF. După numai câțiva ani, am reușit să-mi cumpăr jucăriile adorate din Neckermann, cât despre lenjerie, am devenit o adevărată colecționară. Și ca să închei complet cercul povestirii, nu mi-am părăsit blugii aflați la mare nevoie. Am sfâșiat și celălalt crac și i-am purtat așa cu fire de tesătură atârnânde până... nu mai știu când. Cu ei eram îmbrăcată când l-am întâlnit prima oară pe JF. Din toată această aventură m-am ales însă cu o întrebare al cărei răspuns nu l-am găsit încă: la ce folosea CCH-ul acea maculatură superioară, că eu chiar nu-mi dau seama?! Ați folosit hârtie igienică produsă la Adjud?!

Schengen Visa

Primavară spectaculoasă, spre vară chiar. Stau prin generozitatea unei prietene într-o garsonieră banală din București și aștept să treacă timpul. Să se facă mai repede mâine!!! Mă culc odată cu găinile pentru că îndată ce se luminează o iau la pas. Trebuie să ajung undeva pe bulevardul Dacia.

Înarmată cu un dosărel, iau autobuzul, apoi metroul, schimb la Unirii și cobor la Romană. De acolo mă îndrept grăbită spre Ambasadă. Eu și câțiva proletari îngândurați pe stradă. Văd în zare o mare de lume așteptând, în liniște, dar dezordonat, ceva. Am aflat curând că toți așteaptă același lucru ca și mine. O viză! Un autocolant frumos colorat și cu hologramă. Mare lucru! Aflu și că există o listă de înscriere pe care dau cu subsemnatul. Șușoteli prin mulțime, cum că-ți trebuie nu știu ce acte, altfel, ciu-ciu viza. Eu aveam 3 hârtii mari și late, dar am fost liniștită cu o seară înainte cum că am tot ce-mi trebuie și că un exemplar al dosarului meu este deja depus la Ambasadă. Așa să fie! Se apropie de 9. Iese un ciudat din curtea Ambasadei care vorbind stricat românește ne spune să ne așezăm frumos la rând. Ei, deși aș fi crezut că românii au o tradiție în a face cozi, de data asta s-au nimerit numai netoți la rând. Ciudatul a găsit de cuviință să atingă pe fiecare ce nu era perfect aliniat, ușurel, cu un băț. În sfârșit, se deschide poarta, lumea rupe rândurile și se îndreaptă de-a valma spre spatele curții, după casa mare, spre o casă mică, unde era biroul pentru public. Ceartă, scandal, se linistește lumea și începe să intre câte unul, câte unul. Dintr-o dată, din pământ apare un domn mai mult grăsuț, decât slab, mai mult bătrân, decât tânăr și mai mult negru, decât alb. Și creț pe deasupra. Însoțit de o tânără blondă silfidă, ocolește coada formată și intră. Bâzâială în curte… Cine-i ăsta?! Nu știe să stea la rând?! Urâtul naibii!!! Cum mi-a provocat el stress aiurea, când cucoana din spatele meu începuse să se buricească și să dea din mâini ca apucata din pricina lui?! Intru. Dau dosarul unei tinere elegantă foc care-mi zâmbește. Mi-am făcut cruce cu limba-n gură când mi-a spus suav să las pașaportul și să mă întorc la 16.00 după viză.

Peste câteva zile intru în aeroport. Cel mai frumos aeroport din lume. Miroase a șampon. Oare ăștia chiar spală podelele cu șampon? Dintotdeauna am visat să zbor. Bine, eu visam că zbor singură, dar a fost bine și-așa, cu puțin ajutor, deși nici acum nu sunt convinsă că am nevoie de ajutor. Waterloo. Vacanța mare. Pentru mine cred că ăsta a fost țelul vieții mele de elev. Gândul că va fi să vie și vacanța asta la un moment dat. Leneveală urmată de o după-amiază topită de soare. Aflu că astă seară mergem în vizită la niște prieteni de-ai familiei ce mă găzduia. Încep să mă dichisesc, să mă machiez, mă îmbrac momos și gata, eu sunt pregătită de vizită. Ajungem acasă la familia respectivă, intru ßi sunt prezentată doamnei, mamei cum ar veni. Ea era singură acasă, ceilalți, tatăl și două fiice, urmând să se întoarcă curând de pe te miri unde. După ce am fost pipăită de madam care se uita la mine ca la o minune și a trebuit să mă justific cu privire la faptul că știu să joc șah, m-am ridicat atrasă de o fotografie de familie ce părea foarte frumoasă. Mă apropii și… să leșin! Urâtul ăla de la Ambasadă, ăla mic, negru și care respira greu… Cine credeți că era?! Era ta-su, mă! Un magrebian de familie bună, arhitect renumit care avea ceva contacte și pe la București, Budapesta, sau cam așa ceva… După un an am aflat că tatal nu mai face parte din acea familie și că s-a recăsătorit cu o tânără blondă silfidă româncă interpreta la vioară. Nah, belea! În primăvara următoare are loc accidentul aviatic de la Balotești în care eleganta și suava doamnă care a reușit să-mi zâmbească la Ambasadă, moare. Ciudatul cu bățul era tot român, șofer al Corpului Diplomatic.
Un produs Blogger.

Adauga blog - adauga articole
Backlink Gratis
Web-Links.ro
Checkpagerank.net
Bloguri, Bloggeri si Cititori