Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit că undeva, înauntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era "Alo, Centrala" și nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l știe. "Alo, Centrala" putea să-ți spună numărul oricui și în plus, ora exactă. Experiența mea cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era in vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!" , am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu.
Un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche: "Centrala ".
- " Mi-am rănit degetul... " - m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audiență.
- " Maămica ta nu este acasă? "- urmă întrebarea.
- " Nu este nimeni acasă în afară de mine... "- am bolborosit.
- "Îți curge sânge?" - m-a întrebat vocea..
- " Nu " - i-am răspuns. " M-am lovit cu ciocanul și acuma mă doare tare rău... "
- " Poți să deschizi răcitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.
- " Atunci ia de acolo o bucățică de gheață și ține-o lipită de degețel " - spuse vocea.
După aceea am început să chem "Alo, Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia Wayne
Toate astea se întâmplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al țării, la Boston mahon
După câțiva ani, am făcut iarăși drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle
" Iar eu mă-ntreb, " - zise ea, " dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi... "
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. " Cu plăcere, " - mi-a spus ea. " Întreabă de Sally." M-am întors la Seattle
" Sunteți un prieten? " - m-a întrebat.
" Da, un foarte vechi prieten... Wayne
" Îmi pare rău să-ți spun asta, " - mi-a spus ea. " Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă. "
Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a zis, " Un minut, ai spus că te cheamă Wayne
" Da. " - i-am raspuns.
" Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ți-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i că sunt și alte lumi în care se poate cânta. El va ști la ce mă refer "
I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce se referea Sally...
Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.
Sursa: de pe net...
3 comentarii:
Absolut delicat/minunat, broderie de suflet...
Asa este. :)
Foarte frumoasa și emoționantă povestea. Am citit-o cu mare drag și acum și alta data și mi-au dat lacrimile mereu.
Trimiteți un comentariu