Alo, Centrala

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit că undeva, înauntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era "Alo, Centrala" și nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l știe. "Alo, Centrala" putea să-ți spună numărul oricui și în plus, ora exactă. Experiența mea cu acest duh închis  într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era in vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!" , am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu.
Un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche: "Centrala ".
- " Mi-am rănit degetul... " - m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audiență.
- " Maămica ta nu este acasă? "- urmă întrebarea.
- " Nu este nimeni acasă în afară de mine... "- am bolborosit.
- "Îți curge sânge?" - m-a întrebat vocea..
- " Nu " - i-am răspuns. " M-am lovit cu ciocanul și acuma mă doare tare rău... "
- " Poți să deschizi răcitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.
- " Atunci ia de acolo o bucățică de gheață și ține-o lipită de degețel " - spuse vocea.
     După aceea am început să chem "Alo, Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia... M-a ajutat și la matematică... Ea mi-a spus ca veverița pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe și alune. A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" și i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat și a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniștească. Am întrebat-o, "De ce se intamplă ca păsările, care cantă atât de frumos și aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?" Cred că ea mi-a înțeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, "Wayne, ține minte întotdeauna, că mai sunt și alte lumi în care se poate cânta." Altă dată la telefon, "Alo, Centrala!" "Centrala. " - mi-a răspuns vocea cunoscută. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am întrebat-o. 
     Toate astea se întâmplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al țării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo, Centrala" rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuința nouă. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversații din copilarie m-a urmărit pretutindeni... Adesea, în momente de incertitudine și neputință, mi-am reamintit acea seninătate și sentiment de siguranță, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoar, de înțelegătoare și de bună la suflet trebuie să fi fost ea, "Alo, Centrala" , ca să-și piardă atâta timp cu un mic băiețel ca mine.
     După câțiva ani, am făcut iarăși drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orășelul nostru de baștină și am spus: "Alo, Centrala!" Miraculos, am auzit aceeași voce joasă și clară, pe care o cunoșteam atât de bine. " Centrala " Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: " Poți să-mi spui cum se scrie cuvantul fix? " ... O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns, " Cred că degețelul tău s-a vindecat până acum. " Am ras, " Deci tu ești, într-adevar " - i-am spus. " Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea. "
" Iar eu mă-ntreb, " - zise ea, " dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi... "
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. " Cu plăcere, " - mi-a spus ea. " Întreabă de Sally." M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la "Informații". Am întrebat de Sally.
" Sunteți un prieten? " - m-a întrebat.
" Da, un foarte vechi prieten... Wayne ... "
" Îmi pare rău să-ți spun asta, " - mi-a spus ea. " Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă. "
Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a zis, " Un minut, ai spus că te cheamă Wayne ? "
" Da. " - i-am raspuns.
" Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ți-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i că sunt și alte lumi în care se poate cânta. El va ști la ce mă refer "
I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce se referea Sally...

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.

Sursa: de pe net...

Scoici în sos de vin, miere și usturoi

Ingrediente:

1.5 kg midii
2 linguri ulei măsline
1 lingură bună de unt
1 lingură zdravănă cu miere
6 căței usturoi
100 ml vin alb sec (Sauvignon Blanc, Chablis, Chardonnay)
1/2 legăturică pătrunjel
1-2 linguri suc de lămâie
sare, piper

Mod de preparare:

Bijutierul era așezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului său magazin. O fetiță se apropie și-și lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albaștri ca cerul se luminară. Intră hotărâtă în magazin și arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.
-E pentru sora mea. Puteți să mi-l impachetați frumos pentru un cadou?
Patronul magazinului o fixaă din priviri pe micuța clientă și o întrebă:
-Câți bani ai?
Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetița puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise și o goli. Căzuseră câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici și niște figurine.
-Ajung?, intrebă ea cu màndrie. Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care-i ține locul și niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi e ziua ei și sunt sigură ca o voi face foarte fericită cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeași culoare ca ochii ei.

Omul se duse în spate și reveni cu o hârtie de împachetat nemaipomenit de frumoasă, roșie cu auriu, cu care împachetă cu grijă cutia.
-Ia-o, spuse el fetiței, și du-o cu grijă.
Fetița plecă foarte mandră, ținând pachetul ca pe un trofeu. O oră după aceea, în magazin intră o fată frumoasă cu părul de culoarea mierii și cu niște ochi albaștri minunați. Puse cu hotărâre pe tejghea pachetul pe care bijutierul îl făcuse cu atâta grijă și spuse:
-Colierul acesta a fost cumpărat de aici?
-Da, domnișoara.
-Și cât a costat?
-Prețurile praticate în acest magazin sunt confidențiale: nu privesc decât pe client și pe mine.
-Dar sora mea avea doar câțiva bănuți. N-ar fi putut cumpăra niciodată un colier ca acesta!
Bijutierul luă cutia cu prețiosul ei conținut, o închise, refăcu cu grijă ambalajul cadoului și-l înapoie fetei.
-Sora dumneavoastră a plătit. A plătit prețul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva: a dat tot ceea ce avea.

Dulceață de trandafiri

Ingrediente:

1 kg zahăr,
¾ l apă,
250 g petale de trandafiri cu părțile albe tăiate,
½ linguriță sare de lămâie,
zeama de la o lămâie.

Mod de preparare:

Un soldat, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă și a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa, dar ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile, așa că numele și adresa ei erau scrise pe carte.

Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea și ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile filelor. Și ea i-a scris înapoi. Așa au început să corespondeze și, cu cât își scriau, relația lor devenea din ce în ce mai puternică.
Într-una dintre scrisori, a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea și dacă dragostea lui este adevarată, nu va conta cum arată. Așa că nu i-a trimis nicio fotografie.
Când s-a terminat războiul și el s-a întors în țară , și-au dat întâlnire într-un oraș apropiat, în gară. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să țină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir.
Așa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte, căuta o femeie cu un trandafir în mână. Vă dați seama ce așteptări avea? Era pe punctul de a-și găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea, dar pe care nu o văzuse vreodată.
Așteptând, a văzut o fată superbă, îmbrăcată într-o rochie verde, care-l privea atent. S-a îndreptat către el și era minunata, dar... nu avea niciun trandafir. Lângă el s-a oprit o doamnă în vârstă. Avea un trandafir în mână.
Tânăra superbă și doamna bătrână, dar cu un trandafir în mână. Voi ce ați fi ales? Persoanei cu trandafirul îi știa sufletul de care se îndrăgostise, așa că s-a îndreptat spre doamna bătrână, în timp ce tânăra frumoasă s-a oprit la câțiva pași de el, l-a privit și l-a întrebat:
- Vii cu mine, soldat?
Inima lui era sfâșiată. Decizii. Alegeri. S-a gândit un minut. în timp ce tânăra se îndeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă și și-a continuat drumul către persoana în vârstă care ținea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea și i-a zis:
- Bună ziua, și a invitat-o la cină.
Iar aceasta i-a spus:
- Fiule, nu știu ce se întamplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde, care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să țin în mână această floare și mi-a spus că, dacă vei veni la mine, să-ți spun că te așteaptă la restaurant…
Sursa: de pe net

Ciocolată de casă

Ingrediente:

500 g ciocolată neagră de menaj rasă
400 ml lapte condensat
sare
150 g miez de nucă pisat
2 lingurițe esență de vanilie


Mod de preparare:

A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine rucsăcelul cu ciocolată de casă şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.

Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita tare plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus rucsăcelul în braţe şi a scos din el o bucățica de ciocolată, dar când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva pătrățele, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nicio ezitare, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Când s-a înserat, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de gestul copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut micuțul în acea zi.

Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”.

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă, iar fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc ciocolată cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi mai spună ceva, el a adăugat: ”Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”

Gâlceava bolundului cu lumea


 
Gingis Han (1162-1227), cel mai cunoscut mongol din toate timpurile,"Napoleonul stepelor", este cel care a pus bazele unui imperiu ce s-a extins, după moartea sa, din Coreea până în Polonia. O forță militară incredibilă care a legat Europa de Asia mai bine de un secol și jumatate. Nu în ultimul rând, o mașinărie de luptă vijelioasă și brutală, care iși marca victoriile prin genocid.

La nașterea sa, ursitoarele i-au prezis că va fi stăpânul lumii și că de mâna sa vor pieri popoare întregi, că numele său va dăinui peste veacuri. Mama sa l-a scufundat în lapte de iepe, lapte fermecat de vrăjitorii mongoli, pentru ca nici o armă să nu-l rănească pe marele luptator. La fel cum i-a fost viața, misterioasă a fost și moartea sa. Legenda spune că ultima dorință a lui Gingis a fost să fie înmormântat într-un loc secret. Toți cei care au participat la înhumare au fost uciși de moștenitorul său, pentru ca secretul să fie bine păstrat, singurul supraviețuitor al masacrului fiind nepotul său, temutul Timur Lenk, cel care a îngenunchiat Europa și care l-a invins pe Baiazid Fulgerul, acesta din urmă murind în captivitate.

„Așa cum nu există decât un singur zeu invizibil în Cer, tot așa nu se află decât un singur stăpân pe Pământ, adică eu, Gingis Han. Datoria mongolilor este să vină când îi chem, să dea fuga atunci când le-o poruncesc, să omoare pe cine vreau eu...“ , așa grăit-a Temujin (numele său inițial), născut la Dunlunboldag, în Mongolia. După o copilărie și o adolescență călite în hărțuielile crude dintre triburi, tânărul cu vocație de lider poartă mai multe bătălii cu tătarii, cu turcii naimani și cu ceilalți rivali mongoli, edifică un sistem de alianțe înțelepte și izbutește să devină conducător al clanurilor mongole în 1206, data la care istoricii consemnează nașterea Imperiului Mongol. Temujin devine Gingis (în mongolă - tengis și in turcă - deniz înseamnă mare, ocean), adică Hanul Universal, sau, literal, Oceanic. În 1211 cucerește China de Nord, după doar doi ani trece de Marele Zid, iar în 1215 zdrobește capitala Yanjing (viitorul Pekin). În 1218, imperiul său își întinde fruntariile la vest până la Balqash Kol, lac situat În centrul Kazahstanului de azi, și se învecinează cu statul musulman Khwarizm, al cărui teritoriu se întindea de la Marea Caspică până la Golful Persic. În 1227 Gingis realizează campania sa finală prin care supune aproape în întregime teritoriul chinez.

Gingis cel Iubăreț

Chinezii au republicat codul de legi al faimosului conducător mongol. Se crede că acesta a fost primul cod de legi din istorie care a interzis homosexualitatea. Prin articolul 48 al codului, care este considerat prima Constituție din lume, Gingis Han interzicea homosexualitatea, spunând: "Bărbații care comit sodomie trebuie omorâți". Experții cred că măsurile deosebit de aspre împotriva homosexualilor se datorau faptului că genialul conducător voia ca populația mongolă, care era de circa 1,5 milioane, să sporească, având în vedere că rivalii săi, din Dinastia Song (960-1279), ajungeau la 100 de milioane.

Dacă n-ați prea urmărit revistele de popularizare a științei în ultima vreme, e bine să știți că genetica e chestia tare la modă, iar psihanaliza e “passé”. Acuma totul e pe bază de recoltat puțină salivă de sub limbă, dat la analize și văzut de unde ne tragem, de ce avem mentalitate de turmă și de ce ne înfigem inele în nas in scop decorativ. Ultimul răcnet este să te înscrii în proiectul Genographics  (www.nationalgeographic.com/genographic), lansat de un cercetător american cu talent de marketing, ca să vezi în ce perioadă au plecat strămoșii tăi din Africa, pe unde au bântuit între timp și cam ce prostii făceau ei la începutul mileniului trecut.
De exemplu, s-a stabilit deja că Gingis Han nu doar a cucerit uriașul său imperiu, dar l-a și populat: 8% din barbații de azi de pe acest vast teritoriu (adică 0,5% din populația masculină a planetei) poartă cromozomul Y al marelui han.

Gingis cel Verde

Codul de legi include și o preocupare deosebită pentru mediul înconjurator, potrivit cercetătorilor. Acesta stipulează că persoanele care distrug pășunile, prin excavații neautorizate sau provocarea de incendii, riscă pedeapsa capitală. În același timp, era interzisă spălarea pe maini și înecarea oamenilor în râuri. Reproducerea codului se bazează pe descoperiri ale cercetatorilor care au studiat atât texte mongole, cât și jurnalul de călătorii al lui Marco Polo, al cărui original s-a pierdut în urmă cu mai bine de 600 de ani.
Invazia sângeroasă a mongolilor a durat un secol și jumătate si a ucis 22% din oamenii de pe Terra. De aceea, Ginghis Han a făcut să dispară mai mult carbon din atmosferă decât oricare alt conducător. Moartea atâtor oameni a însemnat că zonele mari cultivate s-au umplut din nou de copaci, care absorb CO2 din atmosferă. Deși metodele sale au fost oribile, ecologiștii cred ca acesta a fost primul caz din istorie când climatul a fost răcit de om.

Gingis cel Ordonat

Armata mongolă era organizată în sistemul decimal, trupele fiind impărțite în unități de zece soldați care se controlau reciproc. Se practica o variantă a decimarii: dacă dezerta un oștean din cei zece, ceilalți nouă oșteni trebuia să moară. Dacă un oștean cădea prizonier și ceilalți nouă nu reușeau să-l elibereze, mureau.
După ce dădeau în primire păr de la fiecare cal, oștenii depuneau jurământul de credință și supunere oarbă, până la moarte, față de han. Din părul de cal se făcea „stindardul negru” (cunoscut și pe românește sub denumirea de tui). Puterea și succesul trupelor mongole se explică prin disciplina severă, prin enorma mobilitate a trupelor, natura robustă a cailor și războinicilor, armele din dotare și prin tactica inteligentă de luptă a comandanților mongoli. Fiecare călăreț avea doi sau trei cai, care îi dădeau posibilitatea schimbării animalului obosit, oștenii oprindu-se pe un traseu numai pentru somn și hrana. Aceasta consta preponderent din carne uscată făcuta pulbere (borts), păstrată în vezică de vită prinsă la șa.
Mongolii erau antrenați de copii pentru a deveni călăreți și arcași excelenți. Vânătoarea era îndeletnicirea de căpătâi ca antrenament în vederea războaielor. Arma principală era arcul compus din două materiale diferite (lemn, tendoane sau metale) care asigurau o elasticitate deosebită. Războinicii posedau mai multe arcuri, foloseau săgeți cu vârfuri metalice care puteau să străpungă zalele cu care era echipat inamicul. Prin folosirea în călărie a scărilor, puteau ținti din goana calului în direcția opusă fugii cu o precizie uimitoare. Tactica folosită frecvent de mongoli era atacul rapid și scurt, urmat de o retragere amăgitoare, menită să atragă inamicul în cursă, ca să fie împresurat.

Gingis Economistul

Economia mongola a fost marcată de originea ei nomadă Acești calaveri duri, făceau din incursiuni, adevarată sursă de imbogățire. Acest mod de viață aociat unei viziuni asupra lumii a lui Gingis Han, a dus la comportamente sângeroase, mult după ce vestitul lor conducător nu a mai fost: mongolii exterminau cu dispreț pe toți orășenii, cruțând doar câțiva țărani utili, din punct de vedere economic. Astfel, populația iraniană a fost redusă la jumătate, iar cea a Ucrainei,de cinci ori. În Manciuria și Coreea a fost nevoie de secole întregi pentru repopularea zonelor. Utopia nomadă a lui Gingis Han a ucis un rus din trei. Imperiul mongol și-a clădit economia pe primul război de exterminare din istorie.

Gingis cel Drept

Deoarece mongolii nu aveau o scriere a lor, Gingis Han a pus ca un copil tătar să fie instruit în scrierea uigură ( un trib turc din Asia Centrala). El a consemnat o serie de legi pe care le-a proclamat, dar dintre care vă spui doar câteva:

*Dacă este necesar să se scrie rebelilor sau sa fie trimiși mesageri la ei, aceștia ( rebelii) să nu fie intimidați de etalarea excesivă a încrederii noastre sau de mărimea armatei noastre, ci trebuie doar să li se spună: dacă vă veți supune, veți găsi pace și înțelegere. Dacă însă continuați să rezistați, atunci noi ce putem face?! Numai Dumnezeu știe ce se va alege din voi. Prin aceasta mongolii își arată încrederea sprijinită pe Dumnezeu; prin aceasta ei au fost și vor fi întotdeauna învingători.

*Cel pur, cel inocent, cel drept, cel învățat și cel înțelept din rândul poporului trebuie să fie respectați și onorați. Cel rau şi cel nedrept trebuie disprețuiți. Deoarece mongolii au remarcat printre creștini sinceritatea și caritatea, ei i-au ținut pe creștini, la începutul guvernarii lor, la mare preț. Dar, ulterior, afecțiunea lor s-a transformat în ură; ei nu mai puteau aproba purtarea creștinilor când mulți dintre ei au trecut la credința musulmană.

*Conducătorii și membrii clasei conducătoare nu trebuie să aibă nume grandioase, așa cum este obiceiul pe la alte popoare, în special la musulmani. Cel care ocupă tronul merita doar un titlu: Han sau Qa’an. Fratele său și celelalte rude vor purta simplu, propriile nume.

*Fiecare trib mongol trebuie să contribuie la întreținerea Hanului din surplusurile anuale și de aceea îi vor da acestuia cai, lapte, lână, berbeci.

*La fiecare 2 mile va fi o stație de poștă cu cai pentru mesagerii în tranzit.

*Hanul nu trebuie să ia nimic din bunurile unui om care moare fără moștenitori. Bunurile acestui om trebuie să treacă asupra persoanei care l-a îngrijit.




Zice lumea, dar ce știu eu de-o fi așa sau altcumva?!

Minuni


Cea mai veche lista a celor 7 minuni ale lumii antice a fost elaborata de Antipater din Sidon in sec. al II-lea i.Hr. si enumera in ordinea cronologiei, doar constructii antropice, “minunile” naturale nefiind incluse.

Numele constructiei
Data constructiei
Constructori
Data distrugerii
Cauza distrugerii
Marea Piramida
din Giza
2550 iHr.
Egiptenii
-
-
Gradinile suspendate ale Semiramidei
600 iHr.
Babilonienii


Dupa sec. I iHr.
Cutremur
Templul Zeitei Aremis din Efes
550 iHr.

Lidienii, grecii
356 iHr.
Incendiu
Statuia lui Zeus din Olympia
435 iHr.
Grecii
Sec. V-VI dHr.
Incendiu
Mausoleul in Halicarnas
351 iHr.
Carienii, grecii
Inainte de 1494 dHr.
Cutremur
Colosul din Rhodos

292 iHr.
Grecii
224 iHr.
Cutremur
Farul din Alexandria
Sec. III iHr.
Egiptenii
1303-1480 Hr.
Cutremur



Neatinsa si maiestuoasa, piramida lui Kheops se inalta pe platoul stancos de la Giseh, in apropiere de Cairo.
Marea piramida a ridicat dintotdeauna o multime de speculatii si, tocmai in scopul descoperirii acestor tainite, au fost amplasate sub piramida lui Kheops, calculatoare ultrasensibile, actionate de particule de radiatie cosmica, ce inlocuiau intr-o anumita masura razele roentgen. Astfel s-a obtinut imaginea tridimensionala a interiorului piramidei.
Sectiunea prin Marea Piramida prezinta un mare interes. Felul in care sunt dispuse incaperile din interior fac dovada celei mai mari ingeniozitati si complexitati: interiorul ei destinat - dupa pareri unanime - a adaposti trupul faraonului mort, sau macar a simula acest lucru, demonstreaza cu totul altceva: spatiile interioare erau construite pentru a servi unor oameni vii.
Ele sunt aerisite prin doua guri de ventilatie, ce comunica la nord si la sud cu cele mai spatioase incaperi interioare, desi pastrarea lor ridica o problema serioasa constructorilor. In plus, daca prototipul, piramida din Meidum, are doar un coridor simplu care respectand schema initiala, porneste din extremitatea nordica, trece exact pe sub centrul bazei si de aici, urmand o linie ascendenta, da intr-o incapere spatioasa la nivelul bazei piramidei, Marea Piramida prezinta un mecanism foarte complicat, compus in esenta din 3 nivele: unul la mare adancime, sub baza piramidei, altul putin deasupra bazei si al treilea cam la jumatatea inaltimii. Ipotezele dupa care aceste spatii ar constitui un labirint ce ar avea ca scop ratacirea, si in ultima instanta moartea eventualului profanator, sunt putin romantice. Astfel s-a adoptat ipoteza unanima ca ar fi vorba de spatii construite in interiorul piramidei din motive pur tehnice, acelea de a micsora suprasolicitarea.
Poate ca piramida ar fi trebuit sa salveze viata faraonului in caz de primejdie. Acest fapt ar explica si amplasarea piramidelor in imediata apropiere a palatelor faraonilor.
In aprilie 1977 la congresul de astronomie de la Acapulco profesorul J.J.Hurtak a prezentat pentru prima oara in public 2 imagini senzationale, facand parte din setul trimis de sonda spatiala americana Mariner 9, inca din 1972, dar uitate. Obtinute la un interval de 6 luni, sub unghiuri diferite dovedeau ca pe solul martian se afla un ansamblu de 4 piramide tetraedrice, cu fetele si muchiile regulate, identice ca aspect cu piramida lui Kheops, insa de 10 ori mai mari. Langa ele, un chip uman urias, sculptat intr-o stanca avand 1500 m. diametru si 500 m. inaltime, care priveste spre cer cu un zambet prietenesc.
Explicatiile oferite de NASA atunci au fost: aglomerare de stanci sculptate de vant. In 1976 statia automata Viking-Orbiter a fotografiat "complexul piramide-sfinx" sub un unghi diferit si de la o inaltime mai mica. Richard Hoagland spune ca fotografiile reprezinta "indicii serioase privind prezenta unor vechi civilizatii martiene"

A doua minune a lumii antice avea cu aproape doua sute de ani mai putin decat piramida lui Kheops. Contemporanii lui Antipater au putut sa o viziteze la Babilon, care era, fara indoiala prima metropola a omenirii. Turnul Babel din Vechiul Testament fusese transformat in cenusa cu mult timp inainte, dar existau inca celebrele Gradini Suspendate ale Semiramidei. Era vorba de sapte terase construite din dale de piatra asezate precum grinzile pe tavanul unei pivnite. Fiecare terasa se afla cu aproape 5 metri deasupra celei de sub ea, ceea ce dadea impresia unei scari gigantice. Direct peste aceste dale se gasea un strat de trestii lipite care asigura etanseitatea; deasupra se adaugau doua randuri de tigle arse, lipite cu ipsos. Pentru ca etanseitatea sa fie perfecta, s-a turnat un strat de plumb topit. Deasupra tuturor acestora era un strat de pamant arabil, gros de 3 metri, in care puteau prinde radacini chiar arbori de mari dimensiuni. Gradinile palatului nu erau atunci ceva extraordinar in sine. Dar gradinile suspendate din Babilon erau totusi unice pe plan arhitectonic. Si nu era cel mai mic dintre meritele sale faptul ca avea un sistem ingenios de irigatii, compus din fantani adanci, canale, mici lacuri si jocuri de apa, care alimentau terasele, aducand racoarea atat de pretioasa in climatul desertic, fierbinte si uscat, al regiunii. Vara, sclavii pompau apa fara intrerupere. Creatorul gradinilor, regele Nabucodonosor, isi insarcinase soldatii sa scoata cu grija, in cursul campaniilor intreprinse, toate plantele necunoscute pe care le gaseau in strainatate si sa i le trimita in cel mai scurt timp. Caravanele si navele Babilonului aduceau mereu plante noi. Nu lipsesc descrierile acestor gradini suspendate. Se povesteste ca monarhul oferise aceste prime gradini botanice sotiei sale, o printesa persana, pentru ca, in mediul monoton al Mesopotamiei, sa se poata distra in timpul indelungatelor absente ale sotului sau. Numele reginei este necunoscut. Nu vom sti probabil niciodata de ce li s-a dat numele de gradinile suspendate ale Semiramidei.Semiramida, regina Asiriei, este bine cunoscuta de catre istorici, insa ea a trait cu mult timp inainte si ar putea mai degraba sa fi avut doar ideea realizarii unei astfel de gradini. Localizarea exacta a acestor gradini este si ea invaluita in mister.


Vechiul templu al Dianei din Efes, in Asia Mica, in fata insulei Samos, considerat a treia minune a lumii antice, a cazut prada flacarilor. Locuitorii din Ionia, veniti din zona continentala a Greciei, fondasera acest templu catre sfarsitul primului mileniu inainte de Hristos. Se gasea candva in apropierea unui arbore pe care triburile indigene il venerau. Acolo se afla sanctuarul unei zeite a fecunditatii, pe care si-o reprezentau ca pe o femeie cu mai multi sani. Mitologia greaca, deschisa intotdeauna la nou, a preluat-o cu entuziasm. Dorienii au marit stravechiul templu, au asimilat-o mai tarziu pe zeita-mama Dianei, seducatoarea si feciorelnica zeita a lunii, neobosita vanatoare, protectoare a animalelor, a femeilor si a oraselor. Cum acea regiune era expusa unor frecvente cutremure de pamant, templul a fost construit deasupra unei mlastini, in ipoteza justificata ca subsolul moale ar absorbi vibratiile. Pe fundul unei gropi adanci s-au fixat, unul langa altul, trunchiuri de stejar, arsi la suprafata, fiind astfel tratati impotriva putrezirii. Apoi s-au adus blocuri mari de piatra, care au constituit temeliile templului, lung de 105 m si lat de 51 m. Acoperisul sau de forma triunghiulara, sustinut de 127 de coloane din marmura alba, se inalta la 18 metri, ceea ce corespunde unei cladiri cu sase etaje, dupa normele actuale. Plafoanele si structura de sustinere erau din lemn de cedru mirositor, usile batante ale sanctuarului erau din lemn de chiparos, partial aurite si acoperite cu picturi in mai multe culori. Diana insasi era reprezentata de o statuie sculptata dintr-un butuc de vita de vie, inalta de 2 metri, impodobita cu aur si argint. Actul criminal al lui Herostrate, acela de a incendia si al carui nume a ramas astfel cunoscut in istorie, a dus la distrugerea completa a templului. Numai statuia Dianei a ramas practic intacta. Grecii superstitiosi au vazut in acest lucru un miracol si au hotarat sa reconstruiasca imediat templul. Intreaga natiune a participat la acest efort. Sub conducerea arhitectului Cheirocrates, a vazut lumina zilei un nou templu al zeitei Artemis, si mai mare decat cel vechi, cu dimensiunile la sol de 125 de metri lungime si 65 de metri latime. Dincolo de aceasta diferenta de marime, templul semana perfect cu cel anterior. Totusi, pentru a preveni pericolul focului, plafonul si structura de sustinere a acoperisului nu au mai fost facute din lemn, ci din piatra. Acest nou edificiu a fost apreciat de Antipater drept una din minunile lumii si trebuia sa supravietuiasca timp de secole. Astazi, un iaz mlastinos acopera locul in care se inalta candva celebrul templu.


A patra minune a lumii antice era singura care nu putea fi vazuta la lumina zilei. Era o statuie a primului dintre zei, Zeus, inalta de 12 metri, aflata in Olimpia, in principalul sanctuar consacrat acestui zeu. Cheltuielile pentru constructia acestuia au fost asigurate printr-o colecta de mare amploare, desfasurata in toata Grecia, in anul 470 i.Hr. Peste 14 ani a avut loc inaugurarea impresionantului edificiu. Cu o lungime de 64 de metri si o latime de 27 de metri, era cel mai mare templul din intreaga lume elena. In sanctuarul sau, Cella, trona statuia lui Zeus, realizata de celebrul sculptor Phidias, asezata la inaltime pe un somptuos fotoliu de fildes. Interiorul statuii era o structura de rezistenta armata cu fier, lemn si ipsos. Insa exteriorul uimea prin deosebita bogatie a materialului: fata, bratele, mainile si picioarele, adica toate partile descoperite ale corpului, erau din fildes sculptat. Parul, podoabele si sandalele erau din aur, avand o greutate totala de 200 de kilograme. Ochii erau doua pietre pretioase, mari cat pumnul. Picioarele lui Zeus se sprijineau pe un taburet sustinut de doi lei. Zeus tinea in mana stanga un sceptru, in varful caruia era un vultur, pasarea sa purtatoare de mesaje. Pe mana lui dreapta se afla Nike, zeita inaripata a victoriei, preluata ca o amintire de catre ingerii crestini. Ea avea dimensiunile unui om bine facut. Asa cum el il detronase pe tatal sau Chronos, Zeus a trebuit, dupa aproape 1100 de ani de jocuri olimpice, sa cedeze locul Dumnezeului crestin. In anul 393 d.Hr., imparatul bizantin Theodosius I a interzis cultul pagan din Olimpia. Templul lui Zeus fusese deja serios afectat, in secolul al II-lea d.Hr., de un cutremur de pamant. Soarta statuii cunoscute in toata lumea nu este sigura. Exista zvonuri care sustin ca niste talhari o daramasera deja pe la anul 350 d.Hr. Alte surse afirma ca a fost transportata la Constantinopol, unde a fost distrusa intr-un incendiu.

La mai putin de 110 kilometri spre sud de Efes, pe coasta sud-vestica a Asiei Mici, se inalta a cincea minune a lumii antice, Mausoleul din Halikarnas. Regiunea, importanta din punct de vedere strategic pentru navigatia din Mediterana orientala, era adesea teatrul unor conflicte militare. In anul 556 i.Hr., regele Persiei Cyrus II a cucerit aceasta zona, care ii oferea acces la mare. Imperiul sau se intindea la est pana la fluviul Indus, la nord pana la tarmurile Marii Negre si la sud pana la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aiba un guvern centralizat din cauza situatiei mijloacelor de transport si de comunicare din acea vreme. Regii persi puneau, deci, in locul lor, guvernatori: faimosii satrapi. Incepand din anul 377 i.Hr., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coasta din sud-vestul Asiei Mici. Tatal sau, Hekatominos, contribuise la inflorirea economica a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a ingrijit sa lase mostenire orasului un monument nepieritor in amintirea tatalui sau si a sa, pe locurile unde au fost guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitectii greci Satyros si Phytheos. Ei nu au conceput un monument scund, traditional in Grecia, ci o constructie foarte inalta. Mausol nu a putut sa beneficieze de “Mausoleul” sau. El a murit in anul 353 i.Hr. Vaduva sa, Artemiza, care ii era si sora, a continuat lucrarile incepute, nu fara gandul ascuns de a ridica un monument pentru ea insasi in acest fel, deoarece cvadriga ce trebuia sa incoroneze monumentul nu era condusa de un singur conducator de car, ci de un cuplu princiar. Insa aceasta doamna foarte emancipata pentru epoca ei nu a trait destul de mult pentru a-si vedea opera terminata. A murit la doi ani dupa sotul si fratele ei. Platiti bine de la inceput, arhitectii au continuat constructia pana la sfarsit, realizand mai ales un monument pentru propria lor glorie, care a fost mai tarziu celebrat ca una din minunile lumii antice. Pe un soclu inalt, de cinci trepte, cu dimensiunile de 39 de metri lungime si 33 latime, se gasea un suport lung de 33 de metri, lat de 27 si inalt de 22 de metri. Pe acesta se inalta templul funerar propriu-zis, sustinut de 39 de coloane, avand 39 de metri fiecare, singura parte ce amintea arhitectura greaca traditionala. Imediat deasupra acoperisului se mai inalta o piramida cu 24 de trepte, pe al carei varf trunchiat era asezata cvadriga. Cu o inaltime totala de 49 de metri, mausoleul ar fi putut rivaliza in zilele noastre cu o cladire cu 16 etaje. Mana omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al Antichitatii, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orasul Halicarnas in 334 i.Hr., au crutat monumentul si l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Hr., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervandu-i o soarta trista, cea de cariera pentru construirea cetatilor fortificate ale cruciatilor.

A sasea minune a lumii antice poate aspira la o istorie epica, poate chiar mitologica. In anul 305 iHr., regele Demetrios al Frigiei si al Lidiei, temut si cunoscut sub numele de “asediatorul cetatilor”, i-a invitat pe locuitorii insulei Rhodos sa participe la o campanie impotriva metropolei Alexandria. In calitate de parteneri comerciali ai Egiptului, ei au refuzat cu hotarare cererea lui Demetrios. Acest refuz a dat ocazia specialistului in asedii sa atace mai intai capitala insulei Rhodos, in locul Alexandriei. Cum succesul se lasa asteptat, Demetrios a pus sa fie construit cel mai mare turn de asediu din lume, faimosul “Helepolis”, “distrugatorul de cetati”, inalt de 30 de metri. Acest monstru, facut din lemn de stejar, putea fi apropiat de zidurile cetatii cu ajutorul unor roti. Mai tarziu, inginerii au calculat ca erau necesari 1400 de oameni pentru a-l misca. De la inaltimea turnului, se puteau arunca somoiage aprinse si se puteau catapulta pietre de cincizeci de kilograme. Din mijlocul celor noua etaje, peste cetatea asediata era coborat un fel de pod mobil, iar la baza turnului se afla un berbec, ce a produs o spartura in zidul cetatii inca de la primul atac. Locuitorii din Rhodos, infricosati, au implorat ajutor din partea protectorului insulei, Helios, zeul soarelui. In cazul in care acesta le-ar fi ascultat rugaciunile, ei i-au promis chiar si o statuie, mult mai mare si mai frumoasa decat toate reprezentarile zeilor din acea epoca. Ceea ce a salvat cetatea a fost faptul ca locuitorii sai au sapat in cursul noptii si in mare graba, un sant mare, in care au intrat a doua zi rotile din fata ale turnului. Colosul de lemn nu a mai putut fi miscat si a astupat bresa din zidul cetatii cu propriul sau corp. Demetrios s-a retras deceptionat.Locuitorii Insulei Rodos si-au tinut promisiunea si au inceput realizarea statuii divine. Imoralitatea mijloacelor puse in practica pentru implinirea juramantului sacru nu parea sa-i deranjeze: astfel incat aceste mijloace au provocat ruinarea, apoi sinuciderea arhitectului Chares din Lindos, in urma unei false evaluari a cheltuielilor.
Rezultatul lucrarilor, incepute din anul 302 i.Hr. si terminate in anul 292 iHr., a fost un colos inalt de 33 de metri. Acest cuvant denumea in acea vreme orice statuie in picioare. Era o structura metalica acoperita cu argila. La exterior, un strat de bronz acoperea argila uscata. Mai tarziu nu s-a putut sti daca era vorba de placi din cupru fixate in argila sau daca bronzul a fost turnat pe portiuni deasupra. In vechile scrieri se precizeaza totusi ca s-au folosit peste 12 tone din acel aliaj, ceea ce corespundea unei grosimi medii de 1,6 mm., insa referirile trebuie privite cu prudenta. Colosul nu a stat in picioare decat 58 de ani. In anul 224 i.Hr., un cutremur l-a rasturnat. Gigantul, frant de la genunchi, a ramas in acelasi loc timp de 900 de ani, apoi arabii, in anul 653 d.Hr., au luat stratul de bronz si l-au transportat cu ajutorul caravanelor de camile la Edessa, in Mesopotamia, pentru a-l topi. 900 de camile ar fi fost necesare pentru aceasta actiune; cifra este totusi putin convingatoare: pentru cele 12 tone de bronz, fiecare animal nu ar fi avut de transportat decat 13,3 kilograme. Nu se va mai putea gasi solutia misterului si nici amplasamentul exact al statuii uriase a lui Helios, care in mod sigur nu cuprindea sub picioarele sale intrarea in portul Rodos, asa cum crezusera candva multi arheologi.

A saptea minune a lumii antice nu strica aceasta serie foarte diversa. Este vorba despre un far sau mai exact despre primul far al omenirii, iar acesta era atat de puternic, incat se zicea ca lumina lui se zarea pana la capatul lumii. Considerat mai simplu, el ramane exceptional: niciodata nu s-a construit un far mai inalt. Acest semn de navigatie era si un semn exterior de manifestare a bogatiei cetatii Alexandria, pe care Demetrios, in anul 305 i.Hr. vroia sa o cucereasca apeland la locuitorii Insulei Rhodos.
Dar in acea vreme, turnul de asediu nu era decat in stare de proiect. El a fost terminat in anul 279 i.Hr. Dorinta patimasa a lui Demetrios de a cuceri cetatea portuara de pe coasta africana nu era intamplatoare, pentru ca Alexandria era in acea epoca una dintre cele mai importante piete comerciale ale lumii. Cetatea avea un port interior, in care cerealele si legumele din valea fertila a Nilului erau transbordate, si un port la mare, deschis catre Grecia, Levant si Mediterana occidentala. In afara de lemnul din Liban, vinul din Grecia, condimentele si tamaia din Peninsula Arabica si metalele din Spania, nenumarati calatori treceau pe aici, veniti din cele patru colturi ale lumii: savanti, negustori, diplomati si studenti. Circulatia maritima era atat de intensa la Alexandria incat navele, contrar obiceiurilor din acea vreme, intrau in port ziua si noaptea si acest lucru era posibil datorita farului. Constructia a fost inceputa chiar din ordinul fondatorului acestui oras, Alexandru cel Mare. Totusi, el a murit in anul 323 i.Hr., la varsta de 33 de ani, in Babilon. Prima piatra a turnului a fost pusa abia dupa 23 de ani. Fundatiile aveau dimensiunile de 30 de metri pe 30. In centru, constructorii au inaltat mai intai o portiune dreapta, patrata, inalta de 71 de metri, care se ingusta usor spre varf. Deasupra acesteia, continua o portiune octogonala, inalta de 34 de metri, pe care era aprins felinarul cel mare. Farul se termina printr-o colonada cu cinci piloni fusiformi, ce sustineau un acoperis conic si deasupra acestuia, o statuie a lui Zeus. In exterior, intregul turn era imbracat in marmura alba. In interior s-a amenajat un put central, cu un ascensor pentru materiale, pentru a se putea duce cu usurinta pana in varful farului combustibilul pentru lampi, rasina si ulei. Un reflector concentra lumina catre largul marii. S-a consemnat ca aceasta constructie a necesitat 800 de talanti, ceea ce echivaleaza cu 20.800 de kilograme de argint. Realizarea tehnica trebuia sa fi fost foarte solida, fiindca “Pharos” – numit astfel dupa numele locului unde a fost construit – a supravietuit aproape o mie de ani. De-abia in anul 796 dHr., farul a fost daramat de un cutremur de pamant. Incercarile de reconstructie au esuat si, prin urmare, a suferit soarta multora dintre minunile lumii antice: a devenit cariera de piatra. Nu au mai ramas decat fundatiile, pe care sultanul mameluk Kait Bey a poruncit sa fie construita o fortareata, care astazi ii poarta numele. Insa numele farului a supravietuit, deoarece limbile romanice au preluat aceasta denumire pentru a desemna toate farurile din lume: romanii antici spuneau “farus”, italienii si spaniolii “faro”, portughezii “farol” si francezii “phare”.



Lista celor 7 noi minuni ale lumii din 2007:
Zidul Chinezesc
Vechiul oras Petra (Iordania)
Machu Picchu (Peru)
Chichen Itza (Mexic)
Colosseum-ul din Roma (Italia)
Taj Mahal (India)
Statuia lui Cristos Mântuitorul din Rio de Janeiro (Brazilia)
 


Harta amiralului

Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse. Unele au facut cariera, curgand in rauri de cerneala pe paginile volumelor, iar altele au ramas simple mentiuni ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze chestiunea in randul celor mai nelinistitoare preocupari.

Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai le banuim?

Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465 in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de “om al marii”. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.

In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”. Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr. – cum singur inseamneaza pe document - pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.

In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.

La lumina, dupa veacuri de intuneric
Dupa aproape patru secole, in anul 1929, un grup de istorici descopera, intamplator, in Palatul Topkapi, din Istanbul, o bucata de piele de gazela, care parea sa reprezinte o harta. Peticul ilustra coasta de vest a Africii, coasta estica a Americii de Sud si coasta nordica a Antarcticii, iar printre insemnarile facute, pe ea statea imprimat, in limba araba: “Aceasta harta a fost scrisa de Piri Ibn Haji Mehmet, nepotul lui Kemal Reis, din Gallipoli, in luna lui muhharem din anul 919”. Data corespundea perioadei 9 martie – 7 aprilie 1513. Era aceeasi harta pe care amiralul turc o realizase cu mai bine de 400 de ani in urma.

Punctele geografice de pe harta erau localizate cu ajutorul unei serii de cercuri cu linii radiale si nu cu ajutorul latitudinii si al longitudinii. Astfel de harti portulane, perfectionate de cartograful Dulcert Portolano, erau adesea folosite in Evul Mediu. Pe langa conturarea coastelor celor trei continente, harta comporta si numeroase reprezentari menite sa furnizeze informatii privitoare la caracteristicile regionale. Apar portrete ale suveranilor, animale, vase pe ocean, rauri, stanci, dar si note care indica particularitati si date despre starea demografica, faunistica, sau geografica a teritoriilor cuprinse pe harta.

Datand de la inceputul secolului XVI, cand parti de lume le erau inca straine chiar si celor mai ilustri cartografi si navigatori, harta este surprinzatoare prin exactitatea ei, desi nu unica de acest fel a epocii sale. Reproduce cu fidelitate nu doar liniile de coasta continentale, dar si dimensiunile acestora, precum si distantele dintre ele si relief. Exista unele inadvertente in zona Caraibelor si in sudul Americii de sud, dar harta ramane in ansamblu, foarte precisa.

Enigma hartii
Totusi, pana in anul 1953, cand facsimilul hartii este dat spre cercetare cartografului american Arlington H. Mallery, fost capitan de marina al SUA, harta este depozitata intr-un muzeu si nu se fac semnalari deosebite cu privire la continutul ei. Veteranul este primul care supune documentul unui studiu amanuntit.

Mallery proiecteaza harta pe un planiglob si constata cu surprindere ca documentul este atat de exact pe alocuri, incat poate aduce unele rectificari chiar hartilor contemporane. Ce il va intriga initial este ilustrarea in profunzime a coastei estice a Americii de Sud. Maniera in care harta prezinta aceasta regiune este mult prea detaliata pentru a se fi putut realiza, la numai 20 de ani de la descoperirea continentului, in 1492, de catre Columb. Documentul prezinta informatii precise referitoare la relief, la cursurile raurilor si la amplasarea muntilor acestei regiuni, cunostinte inaccesibile intr-o perioada atat de scurta.

Avansand cercetarile, lui Mallery nu ii ramane insa prea mult loc de indignare, pentru ca descopera ceva si mai naucitor, prezenta Continentului Alb in “peisaj”. Desi fusese realizata la inceputul secolului XVI, iar Antarctica era descoperita oficial in anul 1820, harta lui Piri Reis ilustreaza o bucata din Continentul Sudic, cu 300 de ani inainte ca cineva sa stie de existenta sa. Mai mult de atat, harta nu indica linia de coasta a Antarcticii descrisa de calota glaciara, ci marginea de sub gheata a acesteia, limita insulara. Descoperirea este consideata uluitoare, intrucat, continentul se afla sub gheturi de sute de milioane de ani, iar tehnologia penetrarii lor a devenit posibila cu numai cateva decade in urma.

Dovezile geologice confirma ca cea mai apropiata perioada cand “Pamantul Reginei Maud” - cum a fost numita coasta nordica a Antarcticii - putea fi partial descoperit de gheturi, ar fi fost acum 6.000 de ani. Unii cercetatori imping aceasta data chiar mai in urma, acum 9.000 sau 13.000 de ani. Nu numai ca istoria ne invata ca o tehnologie care sa permita asemenea performante nu era accesibila in acele vremuri, insa cea mai veche civilizatie cunoscuta nu dateaza decat din anul 6.000 i.Hr. Abia in secolul XX, omul a devenit capabil sa stabileasca forma de sub gheturi a Antarcticii, cu ajutorul satelitilor si al sondarilor seismice, niciodata disponibile pana atunci.
Malley isi da seama de proportiile descoperirii si decide sa ceara unele pareri. Harta este preluata spre cercetare de profesorii Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan, de la colegiul Keene, din SUA. Acestia se concentreaza indeosebi pe problematica Antarcticii. Ei sunt de parere ca, daca se elimina posibilitatea folosirii unei tehnologii avansate, ramane loc pentru numai doua teorii, putin plauzibile, care sa explice prezenta Continetului Sudic pe harta. Fie calota glaciara a Antarcticii este de factura recenta, avand numai cateva mii de ani vechime, fie originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand omul inca nu exista. Ambele prezumtii sunt respinse cu infrigurare de comunitatea stiintifica, intrucat, oricare din ele ar da peste cap tot ceea inseamna istoria umanitatii.

Cercetarile adancesc misterul
La solicitarea lui Charles Hapgood, in 1960, bucata de piele de gazela este supusa evaluarii si de catre Fortele Aeriene ale SUA, care concluzioneaza: “Deliberarea conform careia partea inferioara a hartii ilustreaza coasta “Pamantului Reginei Maud” este una rezonabila. Gasim ca aceasta este cea mai logica interpretare a hartii. Detaliile conturate in partea de jos a hartii se potrivesc remarcabil cu rezultatele sondarilor facute in zona in timpul expeditiei antarctice britanico-suedeze, din anul 1949. Aceasta indica faptul ca linia de coasta a fost cartografiata inainte sa fie acoperita de calota glaciara. Calota din regiune este astazi groasa de aproximativ o mila. Nu avem idee cum informatiile acestei harti pot fi impacate cu presupusul nivel de cunoastere geografica din 1513”.

Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru. Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, "alunecand in jos", la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.

Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.

Istoria, si chiar decenii mai tarzii din secolul al XVI-lea, au oferit ilustrari cartografice mai surprinzatoare, prin precizia lor, decat harta lui Piri Reis. Niciuna nu a mai confruntat insa atat de insolit, perioada aparitiei sale, cu reprezentarea avangardista a vreunei bucati de uscat. Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.

Am tras cu ochiul la:



Un produs Blogger.

Adauga blog - adauga articole
Backlink Gratis
Web-Links.ro
Checkpagerank.net
Bloguri, Bloggeri si Cititori